timpului şi în localitatea noastră prin activităţi de ţesut, cusut, cojocărit, cântece transmise prin viu grai,
dansuri populare, obiceiuri, descântece etc.
Traditiile romanilor sunt comori ce nu ar trebui uitate sau parasite si nici schimbate prin troc cu alte
obiceiuri importate din alte tari. Ele sunt ale noastre, ne caracterizeaza, ne definesc si prin ele ne simtim mai
bogati, mai alesi, mai altfel decat altii. Aceste traditii ne fac mai "exotici" in ochii europenilor si altor natii,
putem fi subiect de discutii si de lauda, de aprecieri cu semnul mirarii.
Traditiile romanilor sunt diferite de la o zona la alta, dupa cum spune vorba cate bordeie, atatea obiceiuri,
insa tocmai acest lucru ne face mai frumosi, mai atragatori si mai originali.
Poporul roman a fost intotdeauna un popor credincios, in majoritate ortodox, iar majoritatea traditiilor
si obiceiurilor relationeaza cu sarbatorile religioase. Varietatea traditiilor si obiceiurilor se datoreaza
trecutului zbuciumat pe care l-a avut poporul nostru, cotropitorii ce au venit in tara noastra s-au indragostit
atat de mult de ea, incat s-au stabilit aici, si-au intemeiat familii, au adus cu ei datini si obiceiuri si au
imprumutat de la noi, rezultand mozaicul de traditii si obiceiuri.
Sunt zone in tara noastra frumoasa unde traditiile din mosi stramosi nu si-au pierdut practica nici in
zilele noastre, frematatoare, moderne, mereu in schimbare, si aici ma refer la zona Maramuresului, spre sursa
raului Iza, unde este singurul loc din Europa in care se mai produce ceramica rosie nesmaltuita. Vasele de
diferite forme si marimi, pictate apoi in verde viu, rosu sau albastru sunt realizate prin aceeasi tehnologie
neschimbata: framantarea lutului cu picioarele, pisarea cu ciocane din lemn, prepararea pigmentilor din
pietre abrazive, forma cuptorului. Crescatorii de animale se preocupa de prelucrarea lanii oilor (de la
toarcerea cu furca, tesutul si indesarea lanii in vartej, pana la realizarea de covorase, paturi, toale cu razboiul
de tesut ). Bisericile din lemn existente in acea zona dezvaluie utilizarea si prelucrarea lemnului in
constructii, sculpturi si unelte in gospodarie. Costumele traditionale populare sunt realizate cu migala,
pricepere si rabdare, iar traditia portului maramuresean constituie o viziune spectaculoasa, mai ales la
festivaluri, spectacole cu specific folcloric si port popular.
Aceasta zona este data drept exemplu, intrucat aici s-au pastrat traditiile parca mai abitir ca in orice
alta zona, unde oamenii si-au pastrat vorba, portul, obiceiurile gastronomice si preocuparile lor, dar mai ales
ospitalitatea prin care ne-am capatat faima noi, romanii.
Traditiile de sarbatori sunt, de asemenea, insotite de obiceiuri si ritualuri la care nu dorim sa
renuntam, pentru ca ne umplu sufletul de bucurie ai atunci simtim ca vine sarbatoarea cu adevarat.
Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători e văzut chiar
în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării.
În tradiţia ortodoxă, începutul sărbătorii e marcat o dată cu postul de şapte săptămâni. O semnificaţie foarte
importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se
concentează asupra casei, a curţii, pentru ca totul să fie curat. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească
pasca şi să vopsească ouăle. Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc
din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun staie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către
biserică. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi. La biserică, preotul – cu Sfânta Evanghelie
şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi – iese cu lumânarea aprinsă (Lumina) şi înconjoară biseria
de trei ori. Serviciul divin se desfăşoară afară, iar când preotul va rosti „Christos a înviat!” toţi cei prezenţi la
acest serviciu religios vor spune „Adevărat a înviat!”. Răspunsul e recunoaşterea tainei Învierii, iar aceasta
va fi formula de salut timp de 40 de zile, până la Înălţarea Domnului. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se
întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra
tot restul anului. Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel,
sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie. Se spune că
acei care ciocnesc ouă roşii în ziua de Paşte se vor întâlni şi pe lumea cealaltă. Prima zi de Paşte trebuie să
fie petrecută liniştit, fiind interzisă orice activitate distractivă. În această zi, e interzis şi somnul. Luni, a doua
zi de Paşte, oamenii dau de pomană pentru cei morţi, mergând, în cele mai multe cazuri, la cimitir. O
credinţă răspândită printre români e că, timp de o săptămână de la Înviere, porţile Raiului sunt deschise larg.
Ouăle încondeiate sunt şi obiectul unei tradiţii practicate în satele bucovinene, în Duminica
Paştelui. „Udatul” sau „stropitul” este un obicei prin care feciorii urează fetelor, când le stropesc cu apă,
sănătate şi prosperitate, iar ele îi răsplătesc cu ouă „muncite”, simbol al unei afecţiuni reciproce. Oul devine
în cadrul acestui obicei un însemn plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci şi talentul său de
a reda aceste trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
Oul roşu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile să rodească,
16