Trâmbițele apocaliptice
n-a voit cel ce M-a auzit prin glas de trâmbiță, n-a voit să se facă ucenic al venirii Mele, al vestirii cea mare acum, la sfârșit de timp, și plânge timpul cel pierdut de om, și plânge omul cel pierdut de timp, și el nu știe de ce plânge, nu știe că plânge, căci omul nu se cunoaște pe sine, fiindcă nu știe de unde este viața lui și unde-i plânge viața așteptându-l.
O, ce sărbătoare dulce! O, dulce este durerea, Verginico, și omul fuge de acest dulce și mănâncă numai amar, căci omul care-și caută bucurii nu poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe Cel îndurerat în cer și pe pământ și în om. Cel ce plânge după bucurii, acela nu-L cunoaște pe Dumnezeu și nu-L poate mângâia pe El. Dar sfinții Celui Preaînalt știu taina iubirii cerești și izvorul ei, căci ea este izvorul sfinților în cer și pe pământ, și e lucru mare să știe omul taina celui sfânt, taina celui ce iubește pe Dumnezeu între cei de pe pământ. Amin, amin, amin.
– O, câtă lacrimă, Doamne, câtă iubire! Iubirea se face lacrimă, și numai sfinții iubesc taina aceasta, care nu poate locui cu omul cel plin de iubire pentru el, și de la care Tu atât de dureros suspini, și în sfinți suspini, Doamne. O, cum puteam să fiu eu altfel pe pământ și în cer decât suspinul Tău dacă eu am fost ucenicul Tău pe pământ, trâmbița Ta, purtând cel mai mare dintre darurile toate, darul cuvântului Tău? Te-am purtat cuvânt pe pământ, și a rămas peste cei ce iubesc acest dar, și ești veșnic prin el peste cei născuți pentru Tine și nu pentru ei pe pământ. Voiesc să mă las cu mult cuvânt pentru sărbătoarea mea între sfinți, și îi voi întări și eu pe cei din porți, ca să mă las peste poporul Tău și al meu cu harurile cele de sus pentru înțelepciunea iubirii cea de sus peste el.
… – O, câtă lucrare peste poporul cel de azi, Doamne! O, cât cuvânt din cer peste el ca să iubească el viața, Doamne! Și acum, iarăși îl învățăm și îi dăm din cer, ca să aibă sfinții parte cu el, căci cuvântul Tău din mijlocul lui, este masa sfinților care au așteptat venirea Ta cu ei, lucrarea venirii Tale care iarăși face lumea, prin unire cu cei de pe pământ, Doamne.
… O, poporul meu, popor al Domnului, mereu am suspinat de dorul Domnului, de suspinul Lui de la om, căci omul nu-I dă lui Dumnezeu altceva decât suspin, fiindcă el nu voiește să afle și să știe și să trăiască taina vieții, care este taina iubirii cerești. Eu am fost trâmbița Lui, Duhul Lui Cel plin de jale de la om, și știu suspinul Lui, și cu El am suspinat și suspin după viața cea de sus din creștin. Spunea adesea Domnul că în poporul Lui nu vor mai fi decât copii frumoși, nu vor mai rămâne cei mândri, cei mofturoși, cei ispititori, cei neascultători, cei neîmplinitori, cei bârfitori, cei certăreți, cei pretențioși pentru ei, cei pizmăreți, cei cu iubire de sine, care nu stau în Domnul, și cu durere mare spunea Domnul aceasta. Dar tot El știe și măsoară pe poporul Lui, căci lumea cea nevăzută aceasta face, și Domnul Și-i cunoaște pe ai Lui, și îndelung rabdă pentru ei din pricina celor neîmpliniți în Domnul, și îi îndeamnă la răbdare pe cei ce iubesc viața cea de sus, pe care Domnul o măsoară din cele ce nu se văd, și o vestește prin cei ce au împărțită lucrare peste om. Cel ce veghează peste multe, acela nu poate avea decât durere, în timp ce mulți au nemulțumire, așa cum este între om și om pe pământ acolo unde nu pătrunde taina iubirii cerești în om.
Și acum, Doamne, pune putere de înviere în cuvântul meu, ca să-i fie de viață lui Israel, care trebuie mereu strigat, mereu hrănit din cer, iar sfinții se doresc cu viața lor cea sfântă în fiii acestui popor, căci felurite și dulci daruri ale vieții au sfinții, care atât de dulce Te-au iubit și Teau mângâiat cu iubirea lor! Numai iubirea mângâie, Doamne, iar pentru calea cu Tine nu-i trebuie
60