Cerul- scaunul de domnie, pământul- aşternut picioarelor- omul îndumnezeit
împiedicându-l astfel pe acesta din urmă să se bucure de viața spiritului său, și implicit de Iubirea divină. Când spiritul își dă seama că nu se mai poate dilata pentru a primi plenitudinea noii vieți de la Dumnezeu, el se retrage din nou în mica sa bulă tăcută, iar Iubirea Mea— care reprezintă Divinitatea din om— se retrage încă și mai mult. Dacă omul lasă să se deruleze în el acest proces, el devine tributar naturii exterioare și se pierde singur, căzând pradă senzualității sale. De altfel, el nici nu-și dă seama de acest lucru, căci micile bestii feroce, care inițial s-au manifestat într-o manieră amăgitoare, aparent pozitivă, corup în mod progresiv simțurile omului, până când le devin prizoniere, astfel încât omul nu-și mai dă seama de nimic spiritual, nu mai aude nimic spiritual, nu mai vede, nu mai gustă și nu mai înțelege nimic din domeniul spiritului.
Suferința sufletului devine atroce, așa cum acesta nu a mai experimentat vreodată, dar ea poate înceta dacă omul se întoarce la Dumnezeu prin rugăciune( îndeosebi rugăciunea Tatăl nostru), prin post și prin citirea Scripturilor, care vor avea ca efect generarea unei stări de nostalgie și a dorinței de a scăpa de această suferință.
Dacă omul ia în serios această dorință, văzându-se asaltat de îndoieli serioase, Eu, în calitatea Mea de Învingător al morții și al iadului, încep să acționez din exterior asupra lui prin opera Mântuirii, iar în marea Mea compasiune, îi trimit diferite cruci și suferințe( în acord cu înțelepciunea Mea). Lumea exterioară și bucuriile ei ajung astfel să i se pară extrem de amare omului, care devine dezgustat și începe să se detașeze de ele.
Nemaigăsind hrana sufletească provenită din lumea păcatului exterior, micilor bestii feroce începe să le slăbească puterea, iar ele încep să se stingă în interiorul organelor sufletului, căzând într-o stare de inconștiență.
Pe măsură ce iubirea și compasiunea lui Iisus Hristos, care își exercită din exterior influența asupra organelor bolnave, atât fizice cât și ale sufletului, încep să se facă simțite, iluminând aceste organe și manifestându-se în interiorul sufletului prin conștiința care se trezește și îl avertizează pe om de multitudinea de bestii ale păcatului care există în el, sufletul lui începe să se teamă. Această teamă se manifestă printr-o oprimare a inimii și printr-o presiune la nivelul pieptului, în regiunea stomacului. Simțind această durere care îl smerește și îl face să simtă remușcări puternice, omul începe să se roage. El îl imploră pe Dumnezeul Crucificat al Iubirii să îi acorde grația Lui. Conștient de acest lucru, spiritul omului începe să se agite din nou în mica bulă în care s-a retras.
Și astfel, Iubirea plină de compasiune a lui Dumnezeu îi reamintește omului de Poruncile lui Moise, de la prima la ultima, și îi recomandă cu severitate să le respecte, pentru a se smeri prin negarea de sine. Mecanismul poate fi comparat cu mișcările efectuate de o spălătoreasă, care freacă, bate, clătește, stoarce și își întinde rufele pentru ca micile particule de murdărie să iasă odată cu apa din ele, repetând această operație până când apa cu care a clătit rufele devine complet curată. Atunci, ea întinde rufele la soare, pentru ca razele acestuia să evapore chiar și ultimele urme de impurități, iar acestea să fie spulberate de vânturile purificatoare.
Poruncile pe care i le-a dictat Dumnezeu lui Moise sunt în număr de zece, care este un număr al lui Dumnezeu. Rolul lor este să ajute omul căzut în suferință și în orbire să înceapă să creadă că Eu exist și să capete o mare venerație pentru Mine. Omul trebuie să se simtă chiar vinovat și trebuie să își consacre ziua de „ Sabat” odihnei și contemplării lui Dumnezeu, pentru a învăța astfel să se nege pe sine și să arunce priviri din ce în ce mai pătrunzătoare în interiorul conștiinței sale, pentru a-și cunoaște astfel oaspeții. În continuare, el trebuie să se întoarcă cu fața către Mine, pentru ca Eu să distrug aceste ființe malefice și să le scot din organele sufletului său.
Atunci când omul se smerește complet și se abandonează în totalitate voinței Mele, măreției, forței și puterii Mele, intră în joc dezgolirea purificatoare, adică respectarea scrupuloasă a celor șapte porunci rămase, care îi solicită să se umilească în fața aproapelui său și să își controleze toate poftele pasionale, să își încalce voința personală și să își supună chiar și cele mai mici dorințe
50