parte şi câteva foto-
grafii‑portret care
pot fi ale oricui: ale
unui prim‑ministru
sirian din anii ‘80,
ale primarului din
satul natal al patro-
nului sau ale cum-
natului acestuia. Eu
cred că toate aceste
obiecte le‑au pus pe
pereţi atunci când au
deschis şi, ocupaţi cu
restaurantul, au uitat
de ele.
Dacă nu şi‑au
bătut capul prea
mult cu designul, în
schimb arabii se con-
centrează pe mân-
care. De fapt, cred că nu se concentrează prea
mult, cred doar că o fac din reflexul lor de siri-
eni. Şi le iese. Nu este o mâncare studiată, ci
o mâncare bună, care are gustul de oriental
sadea, acel amestec de arome şi gusturi care
nouă nu ne iese acasă orice am face.
Preparatele din meniu sunt cele pe care
ne‑am obişnuit să le găsim în restaurantele
arăbeşti, fără excepţii notabile. Preferatul meu
este Musacal, adică un fel de mix grill cu patru
feluri de carne, legume la grătar, cartofi pră-
jiţi şi un sos de maioneză cu morcovi şi gulie,
totul asezat pe o lipie (31 de lei). Mie niciodată
nu îmi ajung legumele, aşa că mereu cer porţie
dublă. Uneori mă taxează pentru asta, alteori
le primesc gratis, aşa că nu înţeleg care e poli-
tica preţurilor. Probabil că dacă te văd mai des
pe acolo, sunt mai binevoitori.
84 ]
“
Nu este
o mâncare
studiată
[ca cea din
imagine], ci o
mâncare bună,
care are gustul
de oriental
sadea.
Dacă vreţi să începeţi masa
cu meze, adică delicioasele gustări
arăbeşti, recomand Platoul mic –
o combinaţie de patru preparate:
humus, labne
(cremă de iaurt,
mentă, ulei de
măsline), baba-
ganus (vinete,
roşii, pătrunjel,
ceapă), mutabal
(vinete, iaurt,
pastă de susan,
ulei de măs-
line, boia iute,
camun), făcute
ca la mama lor acasă (17 lei). Chiar
dacă se cheamă platou mic, este
pentru oameni mari. Adică nu‑l
comandaţi dacă sunteţi singuri
pentru că atunci aţi luat degeaba
felul doi.
Fiecare dintre prepara-
tele care compun Musacal‑ul şi
Platoul sunt disponibile şi sepa-
rat, dar e preferabil să luati mixul
ca să le încercaţi pe toate pentru
că merită.
De obicei, dacă ai fost un cli-
ent bun, la final sirienii îţi oferă
din partea casei ba câte o baclava,
ba câte un cataif, aşa, ca să te
simţi împlinit.
Şi chiar te simţi,
mai ales când te
gândeşti că în
alte restaurante
ajungi să plăteşti
uneori până şi
scobitorile.
La Naser
mergi ca să
mănânci, aşa că
dacă ai terminat, nu prea mai ai
ce face şi trebuie să pleci pentru
că aproape mereu este cineva care
aşteaptă. Nu te grăbeşte nimeni
să te ridici, din contră, îţi mai
dau şi câte un ceai de la ei, dar
parcă te simţi vinovat să ocupi o
masă mai mult decât e necesar în
timp ce alţii flămânzesc afară, în
picioare.