M o d a lită ţi a r tistic e d e ca ra cteriza re a p erso n a jelo r în r o m a n u l „ E n ig m a O tilie i“
34
CURIERUL LICEULUI
M o d a lită ţi a r tistic e d e ca ra cteriza re a p erso n a jelo r în r o m a n u l „ E n ig m a O tilie i“
d e G. C Ă L IN ES C U
Reflectînd societatea burgheză românească prin întocmirea radiografiei artistice a celulei ei de bază— familia şi în cadrul ei a raporturilor dintre membrii componenţi şi colaterali— în,. Enigma Otiliei " CI. Căiinescu realiza, in literatura noastră de la 1938, romanul oglindă purtată de-a lungul unui drum, aşa cum îl ilustrase unul din maeştrii realismului universal, Honore de Balzac, in literatura franceză.
Asimilînd stilului său clasic formula realismului, în care integra creator şi elemente ale romantismului şi chiar ale modernismului, scriitorul român construia un roman de „ esenţă " şi „ durabil ", a cărui acţiune se constituia dintr-o suită de scene cind tragice, cînd comice, cînd suave, cînd groteşti, în care savoarea critică se afirmă într-o gamă posibilă de urmărit de la maliţia îngăduitoare la clocotul subteran al efluviilor de indignare evidentă.
Caracterul dominant dramatic al construcţiei cu tot echilibrul modalităţilor de expunere concurente, imprimă vitalitate personajelor, dar solicită din partea autorului şi a- tenţie concentrată în realizarea personalităţii lor iizice şi morale.
întruchipare a unui viciu sau a unei virtuţi, eroii săi se ridică la nivelul categoriilor umane, întrucît caracterele lor cristalizează în jurul unei trăsături dominante, capabilă să anihileze în mare măsură pe celelalte şi chiar să absoarbă o importantă doză din substanţa umană, in unele cazuri pînă la unilateralizarea care frizează absolutul. Costache Giurgiuveanu este întruchiparea „ avarului ", Stanică Raţiu a „ arivistului ", Aurica a „ fetei bătrîne ", Pascalopol a „ omului de lume ", Otilia a „ graţiei feminine ", Aglac a „ babei absolute ".
Acestui fond de esenţă clasică i se adaugă altul, tot obiectiv, constituit din suma trăsăturilor particulare ale fiecărui personaj, trăsături care, deşi dominate, chiar anihilate, într-o măsură mai mare sau mai
mică, ele există şi răzbat din atmosferă |
, din gesturi, din priviri şi din |
cuvinte, în diverse feluri şi in variatele |
|
împrejurări |
de viaţă |
ale |
acţiunii. |
|
|
|
Eroii călinescieni sînt purtători de cuvînt ai categoriei umane pe care o reprezintă, dar sînt în acelaşi timp şi individualităţi umane distincte şi mai ales oameni vii, despre care Ibrăileanu ar fi putut spune ca şi în cazul celor al lui I. L. Caragiale că „ fac concurenţă stării civile ".
M 1L 1C A M I R U N A— X I I E
Vitalitatea personajelor romanului care în fond este esenţa artei, se afirmă cu atîta vigoare, îneît însuşi G. Căiinescu într-o cronică a optimistului din 1960, adică după mai mult de două decenii de la apariţia romanului, constata cu toată obiectivitatea: „ Ceea ce simt este că printre tineri, figurile acestei cărţi, şi mai ales Otilia, au început să devină familiare. Eu însumi, ieşit cu totul din condiţia subiectivă a născocitorului, citind cartea ca pe o operă a unui alt autor, sînt urmărit de figurile ei, şi am sentimentul că fac parte din lumea în care am trăit şi trăiesc ".
Pentru atingerea acestei performanţe, romancierul, stăpînind la perfecţie modalităţile de caracterizare obţinute de arta literară de-a lungul evoluţiei sale, le-a folosit cu măiestrie în doze şi variante dar şi adecvate împrejurărilor, incontestabil insistînd în special asupra celor dinamice, caracteristice dramatismului dominant al imaginii în ansamblu.
In consensul esenţei realiste a imaginii integrale, un loc important în construcţia personajelor îl deţine portretul întocmit de scriitor, mai ales sub forma înfăţişării fizice, cu am ănunte capabile să dezvăluie sau măcar să sugereze trăsătura dominantă a caracterului moral. Toate personajele principale deţin în paginile romanului astfel de portretizări întocmite direct de către scriitor. Din primele pagini ale cărţii, în care se desfăşoară şi scena jocului de cărţi şi în care pică de la laşi Felix,( prilej pentru autor să facă portretele lui Pascalopol, al Aglaiei, al Auricăi şi să-l creioneze pe al Otiliei), desprind doar una din aceste figuri: „ Tînărul văzu un om u leţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea aproape spîna şi din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vîrstă desigur înaintată răm înea totuşi incertă, zîmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi vădit contrariat "...
Portretul pornind de la analiza fizionomiei se întregeşte cu sinteza ei şi încheagă o imagine umană, care, com parată cu bufniţa supărată rle lumină, sugerează ascunzişurile sufleteşti ale purtătorului, adică ale lui Moş Costache, capabil să spună: „ Nu-nu-nu ştiu... nu... nu stă nimeni aici, nu cunosc..."
Aceeaşi modalitate realistă de caracterizare a personajelor justifică şi descrierea am ănunţită a casei, fie a lui Moş Costache, fie a Aglaei sau a lui Pascalopol, cu detaliile lor arhitectonice, cu mobila şi obiectele de interior, cu grădina sau
acareturile de la moşie, modul particular al fiecăruia de a se îmbrăca, de a mînca, de a reacţiona în diverse împrejurări. Tot de modalita