CURIERUL LICEULUI 35
tea descrierii ţin şi indicaţiile regizorale şi scenice care concretizează anumite împrejurări ale acţiunii, afirmînd permanenta şi vigilenta prezenţă a ochiului călinescian. îmi permit să amintesc, chiar dacă şi trunchiat, precauţiile lui Stănică înainte de a da asaltul bătrînului: „ Otilia îşi luă mantia pe ea şi plecă, urmărită din ochi de Stănică. Acesta privi, crăpînd puţin uşa, în curte, se încredinţă că nu mişcă nimeni şi apoi intră în odaia lui Moş Costache. Bătrinul îl supraveghea duşmăneşte cu privirea. Stănică merse la uşa dinspre salon, o crăpă puţin şi o închise la loc. Mai merse la geam, privi în curte, se-ntoarse spre masă, luă un scaun si-1 aşeză lîngă canapeaua bătrînului şi stătu pe el. Bătrînul îl contempla îngrijorat..."
Succesiunea am ănuntelor imprimă elementelor descriptive caracter narativ, care de fapt constituie firesc modalitatea principală de evidenţiere a trăsăturilor de caracter ale eroilor, întrucît naraţiunea implică In fondul ei faptele lor de viaţă.
Din acest punct de vedere riscăm să cităm întreaga carte, ceea ce evităm amintind doar modul în care Aglae împrumută bani de la Pascaiopol pentru jocul de cărţi, modul in care familia scapă de Simion Tulea, felul în care Costache Giurgiuveanu vinde din fondul imobi- Jar, chipul în care se căsătoreşte Tîti, sau în care Stănică Raţiu devine posesorul banilor etc.
Caracterul dominant dramatic al âcţiunii implică modalitatea de expunere caracteristică genului, adică cSalogul, cu toate formele sale de realizare: discuţia în doi, în grup, monologul, monologul interior, reflecţia interioară ori replica exteriorizată. Eroii lui Călinescu folosesc, cum am mai spus, din plin dialogul şi formele lui. Aceste forme devin şi ele mijloace de construcţie a personajelor şi a caracterului lor. Discuţia dintre două personaje poate caracteriza pe al treilea. Călinescu practică modalitatea, dar o supune necesităţii păstrării intangibile a unităţii de caracter a celui care o exteriorizează şi a raporturilor lui sociale. Pentru ilustrarea afirmaţiei voi cita modul în care Otilia, păstrîndu-şi întregul fond sufletesc, inclusiv delicateţea şi graţia feminină, caracterizează, faţă de Felix, pe Moş Costache:
— „ Dragă Felix, sînt sincer ruşinată de chestiunea asta. Te-am prevenit că papa e un om ciudat, cu unele cusururi. Şi eu am suferit multe şi sînt, din cauza asta, cum mă vezi plină de capricii, dar pe papa îl iubeam. Mă iubea în felul lui, cum te iubea şi pe tine. Papa a furat averea mamei şi ciupeşte şi din a ta şi ne iubeşte cum ştie el“...
în contrast cu această caracterizare înduioşată de sentimentul filial, nu numai de graţie, amintesc sarcasmul conţinut de caracterizarea obiectivă pe care W eisşm an o face Aglaei, tot faţă de F elix:
— „ Domnule... aşa o femeie rea ca m ătuşa dumitale, să nu te superi, n-am văzut...
Este baba absolută, fără cusur în rău, pot să jur. Bărbatul ei înnebunea şi fără infecţie..."
Capacitatea de caracterizare a personajelor prin dialog în grup, replicile dezvăluind fondul sufletesc, ascuns al convorbirilor şi a- firmînd diferenţele dintre acestea prin contrast şi nuanţe, ne-o poate sugera amintirea scenei jocului de cărţi de la începutul romanului şi mai ales scena în care familia Tulea, ocupînd milităreştc casa lui Moş Costache, se ospătează, discutînd volubil, cu alimentele jefuite din cămara victimei.
Pentru ilustrarea cinismului lui Stănică, dar mai ales pentru împrospătarea amintirii virulenţei satirice implicate scenei prin grotescul ei de către autor, îmi permit să amintesc doar un scurt fragm ent:
— „ Un tirbuşon, comandă Stănică, ca un client de restaurant. Marina, veselă, ca la o schimbare de stăpîn, se repezi la bufet şi scoase un tirbuşon cu vîrful puţin rupt.
— „ Bine, Moş Costache— mustră Stănică de la masă pe bolnav,— ai dumneata aşa vinuri în casă şi nu ţi-ai luat un tirbuşon ca lumea?“
Tot de dialog ţine şi autoportretul pe care şi-l întocmeşte Pascalopol faţă de Felix, ori desele reflexii interioare, cîteodată pînă la dimensiunile unui adevărat monolog interior pe care le practică Stănică.
Fără a avea pretenţia de epuizare a modalităţilor folosite de Călinescu în construcţia personajelor sale, dar cu convingerea că din cele spuse s-a putut contura nu numai ideea pluralităţii lor, dar şi forma originală în care autorul romanului le-a distribuit şi integrat în textura celor trei modalităţi principale de expunere ale cărţii, îmi permit să revin pentru subliniere asupra mustului critic în care trăiesc eroii romanului „ Enigma Otiliei ". Sublinierea o consider necesară pentru că acest must critic atit de subtil prezent subiectiv, a acelui fond liric, partea de poem şi de muzică a romanului, ceea ce îi dă viaţă, aşa cum afirma însuşi criticul G. Călinescu în „ Cronica optimistului " din care am citat la început şi pe care a intitulat-o „ Esenţa realismului ".
Întrucît fondul liric, elementul subiectiv pe care creatorul îl pune în opera sa ţine de temperamentul lui, mustul critic din „ Enigma O tiliei ", prin coloratura şi virulenţa sa, diferenţiază eroii călinescieni de toţi eroii literaturii noastre şi ai literaturii universale, indiferent dacă e vorba de ai lui Rebreanu, Camil Petrescu sau Balzac.
Cele mai bune cărţi sînt acelea pe care le întregesc cititorii.
( V O L T A I R E)