CURIERUL LICEULUI 35
tea descrierii ţin şi indicaţiile regizorale şi scenice care concretizează anumite împrejurări ale acţiunii , afirmînd permanenta şi vigilenta prezenţă a ochiului călinescian . îmi permit să amintesc , chiar dacă şi trunchiat , precauţiile lui Stănică înainte de a da asaltul bătrînului : „ Otilia îşi luă mantia pe ea şi plecă , urmărită din ochi de Stănică . Acesta privi , crăpînd puţin uşa , în curte , se încredinţă că nu mişcă nimeni şi apoi intră în odaia lui Moş Costache . Bătrinul îl supraveghea duşmăneşte cu privirea . Stănică merse la uşa dinspre salon , o crăpă puţin şi o închise la loc . Mai merse la geam , privi în curte , se-ntoarse spre masă , luă un scaun si-1 aşeză lîngă canapeaua bătrînului şi stătu pe el . Bătrînul îl contempla îngrijorat ..."
Succesiunea am ănuntelor imprimă elementelor descriptive caracter narativ , care de fapt constituie firesc modalitatea principală de evidenţiere a trăsăturilor de caracter ale eroilor , întrucît naraţiunea implică In fondul ei faptele lor de viaţă .
Din acest punct de vedere riscăm să cităm întreaga carte , ceea ce evităm amintind doar modul în care Aglae împrumută bani de la Pascaiopol pentru jocul de cărţi , modul in care familia scapă de Simion Tulea , felul în care Costache Giurgiuveanu vinde din fondul imobi- Jar , chipul în care se căsătoreşte Tîti , sau în care Stănică Raţiu devine posesorul banilor etc .
Caracterul dominant dramatic al âcţiunii implică modalitatea de expunere caracteristică genului , adică cSalogul , cu toate formele sale de realizare : discuţia în doi , în grup , monologul , monologul interior , reflecţia interioară ori replica exteriorizată . Eroii lui Călinescu folosesc , cum am mai spus , din plin dialogul şi formele lui . Aceste forme devin şi ele mijloace de construcţie a personajelor şi a caracterului lor . Discuţia dintre două personaje poate caracteriza pe al treilea . Călinescu practică modalitatea , dar o supune necesităţii păstrării intangibile a unităţii de caracter a celui care o exteriorizează şi a raporturilor lui sociale . Pentru ilustrarea afirmaţiei voi cita modul în care Otilia , păstrîndu-şi întregul fond sufletesc , inclusiv delicateţea şi graţia feminină , caracterizează , faţă de Felix , pe Moş Costache :
— „ Dragă Felix , sînt sincer ruşinată de chestiunea asta . Te-am prevenit că papa e un om ciudat , cu unele cusururi . Şi eu am suferit multe şi sînt , din cauza asta , cum mă vezi plină de capricii , dar pe papa îl iubeam . Mă iubea în felul lui , cum te iubea şi pe tine . Papa a furat averea mamei şi ciupeşte şi din a ta şi ne iubeşte cum ştie el “...
în contrast cu această caracterizare înduioşată de sentimentul filial , nu numai de graţie , amintesc sarcasmul conţinut de caracterizarea obiectivă pe care W eisşm an o face Aglaei , tot faţă de F elix :
— „ Domnule ... aşa o femeie rea ca m ătuşa dumitale , să nu te superi , n-am văzut ...
Este baba absolută , fără cusur în rău , pot să jur . Bărbatul ei înnebunea şi fără infecţie ..."
Capacitatea de caracterizare a personajelor prin dialog în grup , replicile dezvăluind fondul sufletesc , ascuns al convorbirilor şi a- firmînd diferenţele dintre acestea prin contrast şi nuanţe , ne-o poate sugera amintirea scenei jocului de cărţi de la începutul romanului şi mai ales scena în care familia Tulea , ocupînd milităreştc casa lui Moş Costache , se ospătează , discutînd volubil , cu alimentele jefuite din cămara victimei .
Pentru ilustrarea cinismului lui Stănică , dar mai ales pentru împrospătarea amintirii virulenţei satirice implicate scenei prin grotescul ei de către autor , îmi permit să amintesc doar un scurt fragm ent :
— „ Un tirbuşon , comandă Stănică , ca un client de restaurant . Marina , veselă , ca la o schimbare de stăpîn , se repezi la bufet şi scoase un tirbuşon cu vîrful puţin rupt .
— „ Bine , Moş Costache — mustră Stănică de la masă pe bolnav , — ai dumneata aşa vinuri în casă şi nu ţi-ai luat un tirbuşon ca lumea ?“
Tot de dialog ţine şi autoportretul pe care şi-l întocmeşte Pascalopol faţă de Felix , ori desele reflexii interioare , cîteodată pînă la dimensiunile unui adevărat monolog interior pe care le practică Stănică .
Fără a avea pretenţia de epuizare a modalităţilor folosite de Călinescu în construcţia personajelor sale , dar cu convingerea că din cele spuse s-a putut contura nu numai ideea pluralităţii lor , dar şi forma originală în care autorul romanului le-a distribuit şi integrat în textura celor trei modalităţi principale de expunere ale cărţii , îmi permit să revin pentru subliniere asupra mustului critic în care trăiesc eroii romanului „ Enigma Otiliei ". Sublinierea o consider necesară pentru că acest must critic atit de subtil prezent subiectiv , a acelui fond liric , partea de poem şi de muzică a romanului , ceea ce îi dă viaţă , aşa cum afirma însuşi criticul G . Călinescu în „ Cronica optimistului " din care am citat la început şi pe care a intitulat-o „ Esenţa realismului ".
Întrucît fondul liric , elementul subiectiv pe care creatorul îl pune în opera sa ţine de temperamentul lui , mustul critic din „ Enigma O tiliei ", prin coloratura şi virulenţa sa , diferenţiază eroii călinescieni de toţi eroii literaturii noastre şi ai literaturii universale , indiferent dacă e vorba de ai lui Rebreanu , Camil Petrescu sau Balzac .
Cele mai bune cărţi sînt acelea pe care le întregesc cititorii .
( V O L T A I R E )