A APM =
A APN
I .C .
— dreptunghice
— MP = PN (punct de bisectoare
egal depărtate de laturi)
AP = latură comună
Deci A M = A N
(1)
analog A BM P = A PN C
şi deci BM = C N (2)
cerc diametrele prin A, respectiv A A] şi A A , ;
dreapta A Ay taie cercul Oi în punctul P şi cer
cul O■> în punctul Q. Dar unghiul APA} este
drept ca şi unghiul AQA2 amîndouă fiind capa
bile de un semicerc. Asta ar echivala cu a duce
două perpendiculare din acelaşi punct pe o
dreaptă. Iarăşi eroare, sau am făcut o descope
rire senzaţională ?
A
CONSTANTIN NICOLAK
Anul II B-r
♦
Ştiinţa este ochiul care priveşte, cercetează,
alcătuieşte, cugetă,
aşteaptă, prinde lum ina;
care adaugă veacurilor trecute greutatea veacu
rilor noi şi care, sentinelă răbdătoare a tim
pului, smulge Universului, bucată cu bucată,
dacă din egalitatea (1) scădem egalitatea (2) ob
ţinem AB = AC deci „toate triunghiurile oare
care sînt isoscele“.
Unde s-a strecurat eroarea ?
tainele sale veşnice.
3.
— Se dau două cercuri Oj, O-, de raze
inegale şi secante în A şi B ; se duc în fieCare
V e c i n a
n o a s t r ă ,
M ARTE
Culoarea roşie a planetei Marte a produs la nu
meroase popoare „idei de sînge, foc şi război". Chal-
deenii ii numeau Negal, numele zeului morţii şi lupte
lor. Pentru persani, Marte era Pahlavani Siphir, Răz
boinicul ceresc, iar la greci planeta a devenit Ares,
nume derivat din „a ucide".
Astăzi, astrul roşu este obiectul cercetărilor între
prinse de sondele spaţiale. Dar pînă aici, cunoaşterea
lui Marte a avut de străbătut un drum lung...
Condiţiile naturale ale „războinicului ceresc", ce nu
exclud posibilitatea vieţii pe Marte, ca şi curiozitatea
stîrnită de culoarea sa, au antrenat, de-a lungul seco
lelor, studierea ei.
Primele desene şi calcule referitoare la Marte apar.
ţin lui Christian Huygens şi au fost efectuate în 1659.
Depărtată la 1,5237 u.a. de Soare, planeta are pe
rioada de revoluţie de 24 ore, 37 minute şi 22,7 se
cunde. înclinaţia axei sale, mai mare doar cu 1°40’
decît a axei terestre, face posibil ca succesiunea ano
timpurilor să fie asemănătoare cu cea de pe Pămînt.
Relieful planetei a preocupat pe mulţi astronomi ai
secolului al XlX-lea. Primele hărţi ale lui Marte au
fost executate în 1830—1832 la Berlin de către W. Beer
şi J. H. von Mădler, iar F. Kaiser a făcut prima
încercare de a fixa desenele pe un glob areografic
(termenul de aeografie a fost alcătuit de astronomul *
40
J. B. H. LACORDAIRE-
Schrorter prin analogie cu „geografie" folosind numele
zeului Ares în loc de Geea).
Măsurătorile radiometrice ale temperaturii au con
dus la rezultate nesperate : la răsăritul Soarelui —45°C
iar la apus 0°C. La amiaza marţiană, zona luminoasă,
probabil podiş înalt, a înregistrat temperatura de 5 °C
iar zona întunecată, şesul, 10°C pînă la 20°C. Tempe
ratura medie a nopţii pare să fie de —70°C. Desigur
aceste măsurători, făcute prin atmosfera planetei, nu
pot da rezultate decît mai mici faţă de cele reale, fapt
verificat în cazul Terrei.
Laureatul Premiului Nobel pentru chimie, Arrihi-
nius, arată că fenomenele produse la suprafaţa lui
Marte sînt datorate unor reacţii chimice. Culoarea
roşie se datorează oxizilor roşii de fier, acumulaţi din
praful cosmic în deserturile marţiene. într-o anumita
perioadă a anului, apa lacurilor se evaporă din pricina
marii uscăciuni a atmosferei. Oxizii fierului reacţio
nează cu o parte dn sărurile depuse pe malurile a-
cestor lacuri, devenind sulfuri albe, schimbînd astfel
aspectul planetei. Celelalte săruri se evaporă şi sînt
transportate în zona calotelor glaciare. Primăvara mar.
ţiană produce evaporarea parţială a acestora iar va
porii de apă, atraşi de sărurile higroscopice reacţio
nează cu ele, închizîndu-se la culoare.
O altă teorie în acest domeniu a fost susţinută de
C. C. Kiess şi C. H. Cobss. Se consideră că atmos
fera marţiană este compusă din 98% azot, 1% argon,
1 0 o bioxid de carbon cu urme de oxigen. Potrivit a-
cestei teorii, calotele polare conţin nu gheaţă, ci depo
zite de tetraoxid de azot iar nuanţa lor gălbuie e pro
dusă de contactul acestuia cu bioxidul de azot. Refle
xivitatea slabă a planetei pentru verde, albastru şi
violet este explicată prin absorbţia produsă de peroxi-
dul de azot. Schimbările de culoare se datorează reac
ţiei tetraoxidului de azot cu alţi compuşi ai azotului.
Vara, cînd acesta este expus la Soare, se transformă
în vapori de bioxid de azot ce formează norii galbeni.