M
ARTIRI – de Marius von Mayenburg, regia Theodor Cristian Popescu
Teatrul pe care Theodor Cristian Popescu doreşte să ni-l prezinte nu stă sub semnul unor obiecte estetice şlefuite, ci sub semnul unei linii de comunicare, deschisă de fiecare dată altfel. „Mie mi se pare că trăim provocări nemaivăzute în istoria omenirii, care duc la anumite mutații ce sunt pe cale să se petreacă cu omul ca ființă socială. Unele lucruri sunt neschimbate de la greci, altele sunt profund noi.” (1) Theodor Cristian Popescu este atras de textele contemporanilor săi, care se străduiesc să exprime ce trăim, considerând aceste texte contemporane o bază logică a repertoriului teatral. Regizorul este de părere că trebuie să vorbim pe limba timpului nostru.
M-am hotărât să merg să vizionez Martiri, un spectacol nou la Teatrul Naţional, în regia lui Theodor Cristian Popescu, după un text de Marius von Mayenburg. M-a atras tema pusă în prim plan, un subiect pretenţios: conştiinţa religioasă. O temă pe cât de delicată, pe atât de puţin expusă. Iese cu greu la iveală în public deoarece ţine de universul personal al fiecăruia. S-a întâmplat, însă, ca înainte cu o zi de spectacol, să port o discuţie pe această temă, cu o cunoştinţă de-a mea. El, evoluţionist convins, eu, catolică. Nu aveam intenţia să dezbatem vreun subiect sensibil, nu unul atât de personal, însă scânteia a pornit de la o remarcă a sa: …vezi, de asta nu sunt de acord cu religia. Am replicat: Cu care dintre ele? Bineînţeles, de aici a început o luptă de argumente şi contraargumente, pentru a se întreţine focul lesne aprins. Războiul ăsta poate stârni ură şi conflicte, dar adevărul are această proprietate intrinsecă de a separa binele de rău, chiar de a ofensa uneori.
Societatea de astăzi îţi impune, în virtutea toleranţei, să îţi diluezi discursul pentru a nu jigni, pentru a nu tranşa. În principiu nu se poate ca fiecare dintre marile curente religioase actuale să fie adevărate, unul dintre argumente fiind că majoritatea îşi revendică exclusivitatea sub egida ‚singura cale’… fie adevărat, fie fals! Evident însă, avem libertatea de a alege. Martiri s-a dovedit a fi astfel, un spectacol cu dublă provocare pentru mine: cum este prezentat în scenă un astfel de subiect şi ce impact avea să aibă asupra mea, dintr-o perspectivă subiectivă?
Un miros greu mă izbeşte de la intrarea în sala de spectacol. Un miros apăsător de parchet proaspăt lăcuit şi de cretă. Mi-am adus aminte de starea pe care o aveam în prima zi de şcoală, după vacanţa de vară. Mă uimeşte şi mă intrigă piramida de scaune negre. Actorii vor evolua pe un fel de punte lungă. De-o parte şi de alta, faţă în faţă, vom sta noi, spectatorii. Ne aşezăm. În faţa mea, la acelaşi nivel, pe partea opusă, se află chiar amicul meu darvinist. Ok…mi-am zis. Acest spectacol se va juca şi la propriu, între creaţie şi evoluţie. Însă odată pusă întrebarea fundamentală – creaţie sau evoluţie?– are loc inevitabil un soi de cutremur. Poate că, însăşi toleranţa impune evitarea întrebărilor.
În Martiri lucrurile demarează abrupt, apoi mingea de paie ia foc şi se rostogoleşte la vale. Textul este unul provocator, cu o problematică dificilă, relația cu religia a tinerilor din zilele noastre. Personajul principal este Benjamin, un tânăr care, printre multe altele, refuză să meargă la orele de înot, din motive religioase. Perspectivele, senzaţiile celor care asistă la spectacolul Martiri sunt diferite:
V
orbind despre relaţia profesor – elev, în Martiri , mai exact Doamna Roth (Cristina Toma) şi tânărul Benjamin, interpretat de talentatul Vlad Bîrzanu, pot să afirm că acest tip de relaţie face parte din sfera relaţiilor interpersonale, iar actul educativ şi eficienţa sa se decid pe terenul raporturilor zilnice dintre profesor şi elev.
Nu e un act de subordonare, nu e un act rigid, care trebuie dus la bun sfârşit fără greşeli, conform teoriei, sau fără ca elevul să fie la rândul lui pus în ipostaza de a educa, de a preda, de a fi el cel de la care se învaţă, fiind un model de bună purtare, demn de urmat pentru ceilalţi colegi, chiar şi pentru profesori. Adulţii din jur sunt manipulaţi de tânăr, dar cea care se remarcă dintre toţi, diriginta clasei/profesoara de biologie, este doamna Roth, un personaj cerebral, în opoziţie cu Beni, elevul răzvrătit, care este pusă în final în faţa tuturor, scena pare sa fie asemănătoare cu momentul Judecăţii de Apoi, când vom sta toţi în faţa lui Dumnezeu şi vom da socoteală pentru cele zise şi făcute. În relaţia lui cu ceilalţi doi colegi ai lui, Benjamin doreşte, şi chiar reuşeşte să îi domine, în discuţii, să-i facă să se simtă micuţi, neştiutori, ignoranţi, chiar având impresia că are puteri paranormale de a vindeca piciorul prietenului cu handicap, dar are şi capacitate de convingere, cu înverşunarea lui în ceea ce priveşte religia versus ştiinţă, creaţie versus evoluţie, întrebări, răspunsuri, a rostului fiecăruia.”
(Teodora Suciu – student-teatrolog, anul II, despre spectacolul Martiri)
SCENA TEATRULUI NAŢIONAL DIN TÎRGU-MUREŞ
A FOST MARTIRIZATĂ
(....) MATERIALUL INTEGRAL POATE FI LECTURA LA ADRESA:
http://teatrologieuat.wordpress.com/
SECŢIUNEA SPECTACOL
AUTOR: Veronica ILIE