Testul Turing
E clar că, dacă n-ar fi existat calculatoarele, atunci nu s-ar fi povestit astăzi despre inteligenţa artificială. Sau s-ar fi povestit in romane SF. Deci, originea inteligenţei artificiale ca ramură a informaticii se ascunde cam prin anii construcţiei primelor calculatoare electronice, adică în momentul în care omul şi-a pus problema: cît de puternice pot fi aceste unelte noi, capabile să efectueze calcule complicate? Pot fi ele făcute să gîndească?
Pornind de la întrebarea aceasta (cum spunea cineva, important e să ştii ce întrebare să pui), şi încercînd să o reformuleze în termeni oarecum obiectivi, direct constatabili, matematicianul englez Alan Turing a imaginat testul care îi poartă numele şi care, odată satisfăcut de o maşină, ar dovedi ``inteligenţa'' ei.
Turing a pornit de la o idee foarte naturală - dacă nu ştim să definim în termeni precişi inteligenţa, însă spunem despre om că este inteligent, atunci am putea să spunem şi despre o altă creatură acelaşi lucru în cazul în care s-ar comporta la fel ca o fiinţa umană. Rămîne de văzut care aspecte ale comportamentului omenesc sunt într-adevăr relevante pentru inteligenţa. De exemplu, hrănirea sau reproducerea s-ar putea să nu fie.
Testul Turing porneşte de la un joc, creat tot de Turing - ``jocul imitaţiei'' - cu trei jucători: o maşină (A), un om (B) şi un al doilea om (C). A şi B nu se găsesc în aceeaşi cameră cu C. C nu ştie care dintre ceilalţi doi jucători este maşina şi nu poate să îi vadă sau să le vorbească direct. Comunicarea se poate face în scris sau printr-un terminal. Scopul lui C este să deosebească maşina de om, pe baza răspunsurilor la orice fel de întrebări. Dacă C nu reuşeşte, atunci maşina poate fi considerată inteligentă.
În 1950, cînd apărea articolul despre acest test, autorul prezicea că, în cinzeci de ani (deci, aproximativ in anul 2000), va fi posibil să existe un calculator capabil să joace jocul imitaţiei atît de bine încît şansa lui C de a identifica corect omul să fie mai mică de 70% dup'a cinci minute de joc. Informaticienii de astăzi sunt mult mai puţin optimişti. De fapt, există chiar două tabere - unii care cred în posibilitatea de a satisface (cîndva) testul lui Turing, şi alţii care sunt convinşi de contrariu.
Ca să încheiem această secţiune, trebuie să spunem că, deşi a suscitat multe discuţii, testul Turing simbolizează idealul pe termen lung al inteligenţei artificiale ca ramură a informaticii.
Turing considera că cel mai bun drum către realizarea unei maşini care să treacă testul său nu este programarea unui calculator dotat cu o mulţime fixă de cunoştinţe, ci, mai degrabă, educarea unei maşini-copil, capabilă să înveţe din experienţă şi să folosească limbajul natural ca să-şi îmbogăţească cunoştinţele.
Ea ar putea să-şi rezolve problemele proprii şi să-şi împlinească propriile sale planuri, dînd dovadă de inteligenţă practică în viaţa de zi cu zi. Vom vedea că, de fapt, fiecare dintre aceste trăsături ideale s-au constituit în subdomenii ale inteligenţei artificiale: învăţarea automată, prelucrarea şi înţelegerea limbajului natural, achiziţia de cunoştinţe, construirea şi satisfacerea unor planuri.