propria fiinţare , ( prin propriile resurse de a se autoevalua , sub auspiciile liberului arbitru ). Dar , dacă prin pervertirea comportamentală a subiecţilor creaţi , întruparea se formalizează cu amprenta adăugată de subiectivism , admitem fără să vrem o situaţie imposibilă : o obiectivitate absolută nu poate fi implicată în consecinţe nefaste fără a-şi ştirbi calitatea , iar o obiectivitate potenţial absolută , care în mod premeditat face … „ excepţie de obiectivitate ”, pentru a declanşa şi îngădui apariţia unor „ pete de inadvertenţă ” în puritatea creata , este o subiectivitate cel puţin … perversă . Daca identificam subiectivul numai ca acţiune în desfăşurare , ca proces amprentat de particularul unei fiinţări , deci de entităţi capabile să se conştientizeze şi individualizeze în datul obiectiv , subiectivul nu poate exista anterior acestor entităţi care-l iau ca aliat . O subiectivitate „ în sine ”, asemenea unui agent fără un suport existent , asupra căruia să îşi descarce potenţialul imaginativ , este o contradicţie . Aşadar , dacă admitem un subiectivism potenţial ( care ar exista anterior apariţiei creaţiei obiective ), ar trebui să acceptăm :
- fie că subiectivul „ ştie ce face obiectivul ”, deci e o parte din acesta , ori că subiectivul însuşi „ este creatorul a tot şi toate ”… şişi „ face jocurile ”, - fie există doua stări primordiale şi distincte , anume Obiectivul şi Subiectivul , una capabilă de a face şi conştientiza implicarea acţională , alta capabilă numai de a reconfigura , perverti , amăgi , chiar degrada conştienţa . Admiţând două stări absolute şi opuse intrăm într-o nouă contradicţie , dat fiind că existenţa subiectivului implică şi ea un act de creaţie din care să rezulte „ subiectivul conştient ”, astfel subiectivul nu este numai „ personalizat ”, are o identitate certă , fiind capabil să şi facă ceva , anume să se construiască şi să se conştientizeze … pe sine . Iar construindu-se pe sine subiectivul intră inevitabil în categoria obiectivului ca un „ cineva-ceva care poate face şi conştientiza ceva ”, pozând ca „ perfect valabil ”, negându-şi astfel influxul iniţial de imaginativ . Desigur , convieţuirea obiectiv vs subiectiv îşi atinge un potenţial cu totul aparte când se manifestă „ de ochii lumii ”, în spaţiul public , nu o dată mixajul celor două abordări putând crea toată gama de ipostazieri , de la tensiuni insurmontabile până la umor irezistibil .
B02-7