propria fiinţare,( prin propriile resurse de a se autoevalua, sub auspiciile liberului arbitru). Dar, dacă prin pervertirea comportamentală a subiecţilor creaţi, întruparea se formalizează cu amprenta adăugată de subiectivism, admitem fără să vrem o situaţie imposibilă: o obiectivitate absolută nu poate fi implicată în consecinţe nefaste fără a-şi ştirbi calitatea, iar o obiectivitate potenţial absolută, care în mod premeditat face … „ excepţie de obiectivitate”, pentru a declanşa şi îngădui apariţia unor „ pete de inadvertenţă” în puritatea creata, este o subiectivitate cel puţin … perversă. Daca identificam subiectivul numai ca acţiune în desfăşurare, ca proces amprentat de particularul unei fiinţări, deci de entităţi capabile să se conştientizeze şi individualizeze în datul obiectiv, subiectivul nu poate exista anterior acestor entităţi care-l iau ca aliat. O subiectivitate „ în sine”, asemenea unui agent fără un suport existent, asupra căruia să îşi descarce potenţialul imaginativ, este o contradicţie. Aşadar, dacă admitem un subiectivism potenţial( care ar exista anterior apariţiei creaţiei obiective), ar trebui să acceptăm:
- fie că subiectivul „ ştie ce face obiectivul”, deci e o parte din acesta, ori că subiectivul însuşi „ este creatorul a tot şi toate”… şişi „ face jocurile”,- fie există doua stări primordiale şi distincte, anume Obiectivul şi Subiectivul, una capabilă de a face şi conştientiza implicarea acţională, alta capabilă numai de a reconfigura, perverti, amăgi, chiar degrada conştienţa. Admiţând două stări absolute şi opuse intrăm într-o nouă contradicţie, dat fiind că existenţa subiectivului implică şi ea un act de creaţie din care să rezulte „ subiectivul conştient”, astfel subiectivul nu este numai „ personalizat”, are o identitate certă, fiind capabil să şi facă ceva, anume să se construiască şi să se conştientizeze … pe sine. Iar construindu-se pe sine subiectivul intră inevitabil în categoria obiectivului ca un „ cineva-ceva care poate face şi conştientiza ceva”, pozând ca „ perfect valabil”, negându-şi astfel influxul iniţial de imaginativ. Desigur, convieţuirea obiectiv vs subiectiv îşi atinge un potenţial cu totul aparte când se manifestă „ de ochii lumii”, în spaţiul public, nu o dată mixajul celor două abordări putând crea toată gama de ipostazieri, de la tensiuni insurmontabile până la umor irezistibil.
B02-7