Teoria și practica audiovizualului - seria B B02 | Page 6

OBIECTIV VS SUBIECTIV
în cunoaştere şi comunicare prin audiovizual
Probabil nu există subiect mai complicat, mai dezbătut, mai
plin de nuanţe generoase sau agresive, mai încărcat de
ambiguităţi şi consecinţe paradoxale în fenomenul mediatic actual,
în general, în reprezentările audiovizuale, în special, ca tema
obiectivului şi subiectivului. Ciudat este că nu putem izola şi
discuta separat obiectivul de subiectiv sau invers, fiecare având
individualitate, intensitate şi justificare modală prin celalalt.
Dificultatea temei apare încă de la început, în încercarea de
diferenţiere netă a teritoriilor obiectivului şi subiectivului, între ce e
obiectiv şi „ar rămâne” mereu obiectiv şi ce e subiectiv şi „pare a
fi” întotdeauna.
Este cunoscută fluctuaţia frontierei care desparte înţelegerea
de neînţelegere, verosimil de neverosimil, plăcerea de neplăcere
şi alte asemenea binarităţi antagonice, mereu un perpetuu balans
prejudiciind „autenticul” şi invers, această transformare a indicilor
de valorizare fiind determinată nu doar de o simplă schimbare a
criteriilor de evaluare. În mod curent, obiectivul ori subiectivul au
mai multe particularităţi, amplitudini şi consecinţe, putând fi privite
ca stări ale individului, ale unei colectivităţi, a totalităţii umane sau
a unui „dat ancestral”, dar evaluarea o face evident numai o minte
iscoditoare, izolată sau încadrată într-un grup (având relevanţă în
primul rând pentru el-ei).
În timp, am încercat şi uneori am reuşit să cădem de acord că
dacă universul este populat cu nenumărate moduri de a fi, de
modele de civilizaţii, fiecare în propriul interval de cunoaştere şi
individualizare-evaluare de sine şi de realitate, e puţin probabil ca
toată această mulţime de stări-conştiente să aibă sistematic
acelaşi raport de condiţionare, acelaşi criteriu de evaluare şi
aceiaşi demarcaţie între obiectiv şi subiectiv. Orice evaluator de
fapt, context ofertă şi de sine are propria situare, propriile proiecte
şi moduri de a le realiza şi propria capabilitate de a se diferenţia şi
caracteriza pe sine, în fiecare dintre situaţiile în care e implicat
(direct sau indirect).
Religios, tratăm creaţia de realitate şi de persoană drept
obiectivitatea ultimă, absolută, iar auto gestionarea creaţiei prin
B02-6