Teoria și practica audiovizualului - seria B B02 | Seite 51

de sine-stătător, asimilând de la celelalte arte, forme de
reprezentare sau pur şi simplu „modele de a fiinţa”, ceea ce îi
era necesar (şi suficient!) pentru propria condiţie.
Astfel, pusă în faţa unei continue curgeri, atenţia
receptorului de audiovizual şi-ar pierde punctul de sprijin dacă
desfăşurarea reprezentată n-ar fi concepută în legătură, mai
strictă sau mai liberă, cu un plan compoziţional – să-i spunem
formă audiovizuală – prin care meandrele capricioase sunt
prinse în chingile unei anumite organizări, cu care suntem
obişnuiţi: introducere, cuprins şi încheiere (ca în cazul
discursului literar); personaje în unitatea de timp şi spaţiu (ca
în dramaturgie); compoziţie de ansamblu şi detaliu (ca în
artele plastice); leit-motiv, solo-uri, acompaniament (ca în
muzică) ş.a.m.d. Introducând o notă de spaţialitate statică,
aceste
scheme
de
configurare
a
audiovizualului,
asemănătoare
pilonilor
unui
edificiu,
preîntâmpină
consecinţele negative pe care le pot genera caracterul
temporar şi dinamic al discursului audiovizual. Aceeaşi funcţie
o are preocuparea creatorului de audiovizual de a asigura
unitatea exprimării, subordonând-o unei idei dominante, sau
derivând-o integral din ea, multiplicând sau detaliind această
idee în forme mai mult sau mai puţin variate, pentru a o putea
fixa în conştiinţa (tele)spectatorului.
Determinarea obiectivă a creaţiei audiovizuale
Chiar dacă fiecare reprezentare audiovizuală îşi are un
autor concret, cunoscut, exprimarea de sine, autodefinirea
ideatico-stilistică a acestuia se produce sub impulsul unor
factori obiectivi, independenţi de conştiinţa lui personală, şi
care declanşează procesul creaţiei. De importanţă primordială
este, în această privinţă, ceea ce am putea denumi oarecum
metaforic chemarea epocii. Avem în vedere acele probleme
de largă însemnătate socială, de pulsaţie a creativităţii proprie
artiştilor dintr-o anumită epocă şi care îl solicită sau chiar
influenţează pe autor, de propria evoluţie pun stăpânire pe
gândirea lui, îi orientează propriile preocupări creatoare.
Filmul, finalul din „Blow-up” ilustrează tocmai o asemenea
legătură cu un context distinct într-un anumit spaţiu şi timp.
B02-51