Teoria și practica audiovizualului - seria B B02 | Page 42

De regulă, aşa cum am mai constatat şi până acum în
nenumărate exemple, această capacitate de relaţionare,
compunere, reprezentare şi receptare deliberat obiectivă este
însoţită şi – de cele mai multe ori – „virată” de componenta
sensibilă a condiţiei umane. Să detaliem:
Când atitudinea faţă de audiovizual este dominată de
reveria agrementată de viziuni mai mult sau mai puţin
arbitrare, nu poate fi vorba de o sigură decantare a
reprezentării autentice faţă de cea falsă. Pura şi simpla
reacţie emoţională nu poate genera o apreciere de înaltă
fidelitate; elementele valorice autentice se cristalizează în
urma unor procese profunde, comprehensibile doar unei
înţelegeri raţional logice şi estetice superior dezvoltate.
Lipsit de multe ori de o luciditate autocritică,
(tele)spectatorul sentimental nu-şi dă seama însă de
slăbiciunea orientării sale axiologice. În naiva şi, uneori,
aroganta sa suficienţă el este convins că, dacă o
reprezentare audiovizuală „impresionează agreabil” văzul şi
auzul său needucate, aceasta este o reprezentare „bună”,
compoziţiile audiovizuale „proaste” fiind desigur acelea care
nu încap în rudimentarele sale tipare vizual-auditive. „E
frumos ce-mi place mie !” – iată principiul care călăuzeşte pe
unii (tele)spectatori în această fază.
Când ajungi însă într-o etapă avansată de înţelegere şi
apreciere a audiovizualului, te sperii şi totodată faci haz de
ceea ce considerai că este „valoros”, „important”, „frumos”
sub impulsul bunul plac şi în condiţii de incultură audiovizuală.
Foarte mulţi se entuziasmează la dezvăluirile „camerei
ascunse”, a filmărilor cu încetinitorul sau transmisiilor „de la
locul crimei”, admirând „ingeniozitatea” autorilor: nu-şi dau
seama că este o ingeniozitate de multe ori contrafăcută sau
de împrumut (din filme de gen). Elogiază „limpezimea” şi
„simplitatea” unor expresii verbalizate tâmpe, de jargon, fără
să se întrebe dacă nu cumva, odată cu această secvenţă, li s-
a injectat în conştiinţă şi o doză de trivialitate. În fine, văd
„dramatism” şi „forţă” acolo unde, în realitate, nu este decât
un truc (mult prea) des uzitat sau o umflare bombastică, goală
de semnificaţii majore, a imaginilor şi sunetelor înlănţuite.
Sunt stăpâniţi, pe această zonă a relaţionării cu audiovizualul,
B02-42