Teoria și practica audiovizualului - seria B B02 | Page 38

După un asemenea reportaj, mai spunem că,
transpunerea obiectivului în subiectiv se realizează prin
intermediul unei operaţii de mânuire, explorare, prelucrare,
selecţionare, generalizare, comparare; cu cât subiectul va
acţiona mai mult, cu atât el va cunoaşte mai bine realitatea;
prin activismul său, subiectul devine apt de o relativă
autodeterminare care se exprimă în obiectivitate, în decizie şi
constă în autoorganizare şi autoreglaj.
Reflectarea obiectivă
La baza dezvoltării spirituale a omului se află relaţiile lui
cu mediul înconjurător. Acestea constituie obiectul acţiunilor
sale. Raportul subiectului cu obiectul instituie procesul
cunoaşterii, problemă fundamentală a oricărei filozofii.
Simplificând lucrurile, distingem două tipuri principale de
raporturi ale subiectului cu obiectul: unul în care subiectul se
subordonează obiectului – ceea ce caracterizează
cunoaşterea obiectivă, altul în care subiectul subordonează
obiectul – ceea ce este specific cunoaşterii subiective.
În procesul cunoaşterii obiective, demersul de analiză şi
descriere este, în general, direcţionat de obiect, iar rezultatele
demersului există în obiect, scopul subiectului fiind
cunoaşterea obiectului aşa cum este el.
Instrumentul principal cu care operează cunoaşterea
obiectivă este gândirea logică, ceea ce determină ca
elementul de convingere, să fie instalat în raţiune.
Apoi, cunoaşterea obiectivă se bazează pe observaţie,
experiment şi anumite legi de stabilire a relaţiilor dintre
fenomene. Lumea obiectivă impune omului determinismul
său, demersul obiectiv presupunând denotarea obiectului.
Limbajul unui asemenea demers este preponder