Teoria și practica audiovizualului - seria B B02 | Page 11

cunoaştere rezonabile, marele autor obosit de relaţia cu eroii lui, îşi demontează decorul, îngheaţă actorii şi pregăteşte altă intrigă, mai bogata în întâmplări şi învăţăminte… Atenţie, însă: prin teatru, film, alte „faceri de lume” cu care au fost dăruiţi şi unii dintre noi, dacă subiectivul creator compune, reconfigurează totul în virtutea unei viziuni strict personale, atunci perspectiva operei asupra ei înşişi, adică identificarea subiectivităţii viziunii ce i-a stat la bază, nu poate fi aceeaşi cu obiectivitatea celor ce o înscenează efectiv, cei creaţi prin compunere. Mai clar: dacă autorul compune un scenariu prin excelenţă marcat de propria subiectivitate, actorul trebuie să îşi interpreteze rolul astfel creat cu… obiectivitate; o suprapunere de două subiectivităţi distincte devine incoerentă şi provine din ignoranţa celor făcuţi inevitabil dual „obiectiv-subiectiv”, a actorului greu de înstăpânit care „trage” personajul spre propria lui subiectivitate, intrând inevitabil în contradicţie cu cea a autorului. Şi aici, veghează regizorul care ţine în frâu modalităţile de interpretare ale actorului pentru a nu-şi crea „propria scriitură”, în defavoarea autorului iniţial. Desigur, în cazul unor celebre piese de teatru, în timp, alte şi alte variante interpretative s-au succedat, uneori încălecând nu numai „viziuni aduse la zi”, dar schimbând profund premisele, sensurile de bază ale autorului. Noii creatori consideră că variantele propuse sunt „mult superioare” celor din seria de reprezentări anterioare, neţinând cont că va avea aceeaşi soarta, când apare proiectul următorului. Dar există şi modelul inversat: autorul impune un text puternic obiectivizat (cel puţin în aparenţă) pe care interpretul îl poate subiectiviza. Subiectivul devine aici o încercare-test, pe care creatorul, fie el subiectiv, obiectiv sau fără calificabilitate, o propune personajelor aduse în fiinţare, prin care aceştia îşi demonstrează măiestria, capacitatea lor creativă, ca actori. Poate fi un test al maturităţii artistice, interpretul respectiv dând viaţă, evidenţiind conştienţele efemere prin care trece personajul, dăruind când momente de certitudine când de incertitudine, dar urmărind un răspuns mult mai profund . B02-11