Teoria și practica audiovizualului - seria B B02 | Page 10

Multe asemenea compoziţii ne demonstrează indirect (sub
haina stilistică a ipostazelor personajelor, limbajului la care se
apelează, altor detalii de context) fie că obiectivul creator
aduce în scenă subiectivul ca pe un partener de creaţie, ca
parte a sa având rolul de a realiza condiţiile necesităţii
înlăturării unei variante binecunoscute, general acceptate şi a
face loc unei cu totul alte şi inedite variante, fie că subiectivul
este autonom, aşadar nu mai este doar personalizat;
trăsătura dominantă sau una dintre componente, se constituie
ca o apariţie distinctă, putând marca elementul definitoriu,
specificul întregii creaţii, inclusiv a părţii ei „nevăzute”, de
travaliu interior. Astfel, intrăm într-un adevărat labirint în care
intrarea, drumul interior ţin de liberul arbitru, au o încărcătură
de subiectiv manifest, în timp ce configurarea traseelor, a
celor ce duc la ieşire au un construct unic, ce satisface real,
obiectiv nevoia de a ajunge la liman
Prin extensie, apare imediat întrebarea: din ce motiv nu a
construit creatorul o lume perfectă şi veşnică, dacă putea
„face orice”, ce motiv avea să se încurce cu realităţi
pervertibile şi efemere, la scara lui, când ar fi putut face ceva
de o calitate indiscutabilă, ceva trainic, care să dureze
continuu şi fără schimbări subiective?
Nu ştim să răspundem la întrebare, dar probabil o lume
perfectă şi eternă ar fi fost extrem de plictisitoare, deloc
atractivă ca spectacol, pe când o lume plină de virtuţi şi de
păcate permite numeroase intervenţii conciliatorii sau
dimpotrivă incitant conflictuale, care ii conferă o anume
pseudo imprevizibilitate şi o face interesantă şi pentru autorul
ei, pentru cei din interior (ce aderă la asemenea modalităţi
creative) dar şi pentru cei din afara celor implicaţi în joc, care-
şi culeg modelele şi învăţămintele utile propriilor lor construcţii
Pe de alta parte o realitate cu diferite aderenţe
apreciative, cu „puncte personale de vedere” implică o
continuă acţiune de reorganizare-reglare, care ţine creatorul
ocupat, îi cere soluţii noi şi îi dă un scop căruia să i se
consacre. Dar când mecanismul evolutiv socio-real ‘subiectiv-
obiectiv’ devine desuet, când acumulează prea multe
disfuncţii şi opoziţii inutil corectabile, când a atins limitele de
B02-10