Formă sau conţinut?
Iată de ce, când vorbim despre făptura umană, distincţiile dintre o formă a corporalităţii şi un conţinut al individuaţiei fiinţării, aceste două delimitări par superflue; nu numai că forma şi conţinutul apar împreună, dar ele nici nu pot exista individual. „ Forma pură " trebuie să fie … forma a ceva, altfel nu este formă. Iar conţinutului trebuie să i se dea o formă, altfel nu există. Şi totuşi, distincţia între formă şi conţinut este evidentă la modul intuitiv. „ Individul acela este un escroc " nu înseamnă acelaşi lucru cu „ tânărul acela este agitat”, şi totuşi cele două enunţuri au în comun o similitudine structurală evidentă. Dacă nu ar fi aşa nu le-am putea recunoaşte. Totuşi, în logica formală distincţia dintre formă( în limbaj, sintaxă), şi conţinut( sau semantică) poate fi riguros susţinută şi nu e necesar ca unei forme sintactice să i se asocieze vreo interpretare semantică. Similitudinile şi diferenţele dintre propoziţii pot fi atât de diversificate încât, pentru a înlătura orice confuzie, ar trebui să învăţăm fiecare propoziţie separat ca să putem învăţa limbajul. Cam aşa cum procedează chinezii pentru a-şi însuşi ideogramele proprii scrierii lor. De aceea facem, în mod curent, distincţia între formă şi conţinut şi folosim această distincţie pentru a descrie şi pentru a înţelege ceea ce percepem. Oricum, distincţia între forma şi conţinut la nivelul limbajului presupune un sistem de convenţii create de oameni( aici, cuvântul create trebuie luat în sensul lui general). Acelaşi conţinut poate apărea în mai multe forme distincte, iar forma ţine într-o oarecare măsură de convenţiile asupra cărora oamenii au căzut de acord dea lungul unei istorii tumultuoase. Reformulăm aici opinia că, la nivelul animalelor nu putem vorbi de o „ comunicare cu ajutorul semnelor” ci doar de emisia unor configurări reactive de stări sau implicări acţionale şi care, perceptibile în context( ca efect vizual, auditiv dar nu numai), pot duce la stârnirea unor acte reflexe altor fiinţe cu capacităţi reactive similare sau mult diferenţiate. Deci, capacitatea animalelor „ de a comunica prin intermediul semnelor” rămâne doar în zonele periferice ale limbajului specific uman( şi acesta, pentru simplul motiv că oamenii au, ca premise implicite, fenomene reactive specifice condiţiei animalice de bază ale făpturii
H02- 49