Teoria si practica audiovizualului - Seria H H02 - Audiovizualizarea ființării | Page 43

În 1954, pe pardoseala de piatră a sălii de aşteptare din gara
Lucknow, în India, făcut covrig, asemeni unui câine, a fost găsit un
copil.
Să fi avut 10 ani, sau poate nici atât. Avea mâinile îndoite, cu unghii
puternice, încarnate, adevărate gheare de trebuinţă la atac. Mereu în patru
labe, din cauza încheieturilor deformate nu putea sta în picioare, nu reuşea
să rămână drept. Muşchii maxilarului şi ai gâtului erau deosebit de puternici.
Suferind la lumină, avea mai mult decât dezvoltat văzul, mai cu seamă în
timpul nopţii; ca şi auzul, ciulind urechile la cel mai mic zgomot. Pe spate şi
la ceafă era plin de cicatrice – locurile de care îl prinsese lupoaica să-l ducă
la adăpost, acolo în junglă, de unde venea.
De atunci, din 1954 până în 1968, deci 14 ani a fost îngrijit la
spitalul din Lucknow. Zi de zi s-a ocupat de el doctorul Sharma. Sir
Philip Bahr, expertul de renume în mutaţii tropicale, a studiat îndelung
posibilitatea de a-l opera spre a reuşi să umble în două picioare.
Disproporţia de nemodificat a diferitelor articulaţii, mult prea crescute,
a făcut imposibile orice intervenţii chirurgicale.
A fost îngrijit 14 ani la spitalul din Lucknow şi n-a ajuns să
rostească o vorbă. N-a putut să facă nimic altceva decât ceea ce ştia,
trăind aşa cum apucase în junglă.
Şi s-a stins…
Ziaristul de la Domenica del Corriere scrie că „a murit din cauză
de civilizaţie”. Doctorul Sharma, cel ce l-a supravegheat tot timpul,
atestă că „începuse să moară din prima zi de trai omenesc”. Au trecut
milioane de ani de când omul a părăsit regnul animal; dar, iată, sunt
de ajuns doar câţiva ani de junglă, numai atât, doar câţiva ani, ca în
mare grabă să se reîntoarcă acolo de unde a plecat, în negura de
nepătruns a timpului.
În 1970, François Truffaut realizează filmul „Copilul sălbatic” din
care vedem acum un fragment:
H02 - 42