Teoria si practica audiovizualului - Seria H H02 - Audiovizualizarea ființării | Página 42

Putem considera că nicio premisă a audiovizualizării, oricare ar
fi modalitatea senzorială generativă, nu poate fi înţeleasă decât
numai ca moment în interiorul unui proces temporal. Astfel,
senzaţia momentului prezent nu este decât o premisă a unei
adevărate audiovizualizări a timpului, ca moment stabilizat (ca
stabilitate temporală în interiorul unui flux). În audiovizual, noţiunea
de prezent este definitorie, modelul oricărei premise a
audiovizualizării (care se realizează într-un timp al ei, de
manifestare efectivă, indiferent de forma plastică ori sonoră), se
transformă într-un prezent continuu, cu fiecare reprezentare a
imaginilor în mişcare, ori a muzicii în desfăşurare, se reia acelaşi
flux al „prezentului iniţial” (chiar dacă, înainte de începerea
reprezentării, e doar premisă, a unui viitor posibil, iar după
terminarea proiecţiei e doar un trecut, o amintire; în timpul
proiecţiei, însă, e doar prezent.) Prezentul nu este nici timpul simplu
resimţit (indicial, timpul cât durează proiecţia), nici timpul supus
regulilor de reperare (timpul condensat prin selecţia şi scurtarea
succesiunilor, sau în relanti (sau ralanti), nici timpul evocat (prin
referirile la un alt timp, istoric) ori cel cu atribuiri simbolice, cât
timpul pus efectiv în formă cursivă, într-o combinatorie de imagine
şi/sau sunet, ca premisă inerentă audiovizualizării.
Pe această dimensiune, a surprinderii fiinţării umane în timp,
insistăm pe faptul că prima imagine care a existat vreodată este
omul însuşi. Din timpuri imemoriale avem chipul şi asemănarea
omului ca …OM. Milioane de imagini ni-l surprind până în ziua de
azi în milioane de ipostaze. Dar, prin simpla fiinţare umană, se
poate „opri timpul”? Se petrec sub ochii noştri fapte asupra cărora
ar trebui să medităm îndelung, fapte ce solicită o fundamentală
punere de acord…
H02 - 41