Teoria si practica audiovizualului - Seria H H02 - Audiovizualizarea ființării | Page 37

schematic) nu presupun numai diferenţe metodologice şi tehnice, ci
şi ipoteze ontologice diferite, ce implică viziuni asupra compoziţiei
realităţii la care ne raportăm: una, în care punctele de referinţă sunt
entităţi ce scapă capabilităţii noastre de percepţie, respectiv
cealaltă, care reflectă o ontologie de structuri finţiale, obiectuale, de
fluxuri, forţe, etc. Astfel, când vorbim de audiovizualizare, ne
folosim de o „noţiune balama” de a cărei interpretare ţine alegerea
unei căi sau a alteia, tot audiovizualul fiind şi cel care pune ambele
ipostazieri în criză, dar şi cel care ridică problema trecerii posibile
de la o simplă „punere în forme” a unor componente audio şi/sau
vizuale, la existenţa simbolică a semnului într-o creaţie
audiovizuală.
De aceea, ne putem întreba: există un loc sau un moment critic
unde audiovizualul, înţeles ca un proces de constituire, se
transformă în funcţie simbolică de referinţă?
Într-o atare abordare „de substanţă”, ce porneşte de la o simplă
(re)constituire a unei lumii în entităţi vizual plastice şi/sau rezonante
sonor, teoria audiovizualului fiind chemată să arate cum acest
cumul de componente vizual audibile poate să prindă formă,
stabilitate şi consistenţă, pentru ca apoi (şi numai într-un al doilea
moment), să fie organizat într-un sistem simbolic.
Şi, dacă tot am surprins ipostaze picturale ale artistului şi
modelului său, putem imagina şi o filmare a acestei relaţii pur
creative. Şi, astfel, omul cu camera nu este decât un intrus într-un
univers quasi intim şi, desigur, vom afla multe alte poveşti de
epocă, dar şi reverberaţii plastice în timp…
H02 - 36