Teoria si practica audiovizualului - Seria H H02 - Audiovizualizarea ființării | Page 36

Laboratorul expresiei
Aşadar, ca şi în cazul în care un pictor realizează un portret
după model, şi în cazul audiovizualizării filmice am putea distinge
între un sens obiectiv (al atribuirilor spontane ce însoţesc percepţia)
şi un sens subiectiv (al unei posibile expresii rezultante), aceste
două ipostazieri constituindu-se în premisă a audiovizualizării.
În sens obiectiv, o anumită percepţie poate fi premisă a
audiovizualizării, orice fiinţă, lucru, fenomen putând oferi mai multe
sau mai puţine elemente componente şi care, în proporţii suficiente,
pot fi supuse audiovizualizării, într-un asemenea caz, putând vorbi
de un prim şi necesar proces de constituire a audiovizualului.
Desigur, din acest proces iniţial, ne interesează rezultanta,
stabilizată într-un sens subiectiv (expresia) şi care, într-un fel sau
altul, este denumită, enunţată în urma obiectivităţii percepţiei;
aceasta ne poate induce ideea că audiovizualul, „astfel constituit”
(parcă, independent de voinţa noastră), glisează în mintea unui
creator, urmând ca, prin raportarea la o „altă viziune”, să poată
funcţiona ca semn, indus şi revendicat de acel autor.
Am delimita, astfel, o mulţumitoare „teorie a constituirii”, ce, într-
o schematizare simplificată, privilegiază existenţa unor percepţii
diferenţiate, a unor fluxuri, intenţionalităţi, forţe acţionale, cărora li
se dă şi/sau care prind formă (în raport cu o realitate dată).
Însă, cele două căi (obiectiv – subiective, pe care le-am detaliat
H02 - 35