Teoria si practica audiovizualului - Seria H H02 - Audiovizualizarea ființării | Page 25

- fizic - prin trupul său (pe o plăcuţă a liftului, scrie clar:
„Capacitate maximă 4 persoane” deci presupunem că doar în
greutate stă „şansa ori neşansa” noastră);
- juridic - persoana ca o convenţie socială („Persoană fizică ori
juridică?” ne întreabă vânzătoarea de la supermarket, înainte de a
ne elibera factura);
- psihic - persoana… un fel de artefact fragil de trăsături psihice
(trăsături făcute de alţii, ce ne îndreptăţesc să ne adaptăm o
mască, o falsă identitate, construită mai mult sau mai puţin
conştient ori cu mai multă sau mai puţină îndemânare, fie pentru a
satisface aşteptările celor din jurul nostru, fie pentru a ne confirma
propriile aprecieri).
Dar, din nou, audiovizualul ne salvează: avem de-a face cu un
corp măsurabil (a), cu drepturi şi obligaţii laconic dar suficient de
ritos formulate (b), cu un complex de trăsături psihice, care, oricât
ar fi de alienante, definesc persoana ca o realitate care „se face,”
ca cea care, împotriva ei înseşi, „s-ar afla, încă”, şi încă în procesul
unei construcţii de sine. Întrucât se exprimă chiar şi atunci (ori mai
ales atunci) când nu se exprimă, persona reprezintă o entitate
analizabilă (sau, cum ar spune Jung, vorbind de caracterul
persoanei, „Tot ceea ce ar trebui să fie în mod normal în atitudinea
exterioară, dar lipseşte de acolo în mod evident, se găseşte fără
îndoială în atitudinea interioară.”)
Se pare că „persoana” pe care o căutăm noi nu poate fi
măsurată sau analizată. Şi totuşi, câţiva paşi au şi fost făcuţi, în
măsura în care simţim deja că „persoana” nu este prudent să o
echivalăm cu termenul de individ, cum de altfel, cu ingenuă
imprecizie, se
întâmplă des în limbajul comun. Şi nici că
„persoana” (persona) este un „chip” care reflectă ceva ce ni se
adaugă din afara noastră. Prin această înstrăinare (care se petrece
de altfel cu acordul nostru), conceptul de persona nu ar fi decât o
mască.
Şi atunci, vom face un compromis, spunând că persoana nu
este altceva decât o imagine necontenit construită, dar care nu face
decât să ne ascundă şi mai bine ori, la drept vorbind, şi mai prost, o
făcătură ce-şi ascunde în permanenţă păcatele (dacă e să
acceptăm acel concept al frunzelor cu care, stângaci, Adam şi Eva
încercau – şi mai încearcă, încă – să se îmbrace).
H02 - 24