copacii de pădure” (sau invers). În audiovizual, o asemenea problemă dă serioase bătăi de cap pentru cei implicaţi într-un asemenea demers.
În audiovizual, prin simplul fapt că modalităţile compoziţionale se sustrag cursivităţilor în timp real, fiind selective, cu încadraturi variabile (de la planuri generale până la
detalieri ce, de multe ori, scapă perceperii fireşti), prin regrupări raţional-logice ce anvizajează o anumită semnificaţie, prin alăturări ce schimbă contextul iniţial, prin tot felul de inserări ce dau o altă unitate de timp şi spaţiu
ş.a.m.d. se anulează aproape în totalitate unitatea de
spaţiu (loc) şi timp ale reprezentării teatrale, dar chiar şi
pe cel al realităţii efective (de la care s-a pornit).
În ciuda unor asemenea dispersii, audiovizualul speculează din plin obişnuinţele noastre de percepere a unei
realităţi în cursivitatea şi unitatea contextuală, folosind din
plin orice modalităţi capabile de a ne ajuta să sesizăm rapid identităţile implicate, chiar amănunte ce, în mod normal, pot fi „scăpate din vedere”. Mai mult, chiar: audiovizualul a contribuit din plin la „tipizarea” unei game largi de
individualităţi, de multe ori în defavoarea unor „particularităţi de unicitate, proprii fiinţării umane. La o vedere fugară, în majoritatea secvenţelor audiovizuale toţi medicii,
pompierii, poliţiştii, florăresele sunt „cam la fel”.
Aşadar. în timp, audiovizualul a contribuit din plin –
prin multe detalii, coduri descifrabile, aspecte formale „tipice” – în a ne ajuta să desluşim, fără greş, identitatea,
zona acţională a unui individ. În montajul ilustrativ următor, sintetizăm, cu minimum de cuvinte, ceea ce înţelegem prin „ocupaţii”, iar prin imagini ipostaze ale acestora
uşor de recunoscut. Şi, desigur, dincolo de delimitărle
schematice, şcolăreşti, sesizaţi particularităţi ale corporalităţii (chiar dacă uşor idealizate, #de reclamă”)