Prin această ilustrare, am delimitat un câmp de activitate marcat de interacţiunile de tip „faţă în faţă” dar care este structurat de norme ale respectivei relaţionări. Aşa,
cum am văzut, se pot configura diverse reprezentări festive, ceremoniale (cu extremele celor de tip coreean), alte
spectacole de gen dar şi petrecerile, mesele în familie,
adunările, transportul în comun, marşurile forţate, parte
din relaţiile profesionale, cozile, mulţimile în zone pietonale şi multe altele. Şi, de multe ori în istorie, s-a abuzat de
acest câmp, cu precădere atunci când, prin apelarea la
asemenea manifestări de amploare, se urmărea o nedisimulată exacerbare a puterii, a autorităţii ca element de
forţă şi control asupra mulţimilor.
Dar, nu numai în asemenea momente pe care le putem
delimita ca fiind „de excepţie”. De fiecare dată când a fost
nevoie de o ilustrare concretă a unei instituţii sociale sau
a unui segment al structurii sociale, au fost introduse câteva interacţiuni pentru a le decora cu fapte desprinse din
viaţă şi, incidental, pentru a nu uita total că acolo există
oameni. Au fost utilizate, astfel, interacţiuni practice pentru a clarifica alte fapte, determinante pentru impactul relaţional cu semenii al fiecăruia dintre moi.
De aceea, poate, Goffman optează pentru un raport
configurat dramaturgic, un raport care ar exclude atât
identificarea absolută, cât şi relaţionarea haotică. Rezultă,
astfel, ...un studiu „convenabil” al unor interacţiuni, ce se
interesează nu de individ şi de psihologia sa, ci mai degrabă de „relaţiile sintactice” care unesc diferitele persoane care se află unele în prezenţa celorlalte. E ca şi cum
modalitatea noastră concretă de a fi este similară construcţiei sintactice a propoziţiei, frazei proprii discursului
lingvistic. Am putea spune: nu ne interesează oamenii şi
momentele lor, ci, în primul rând, momentele şi abia apoi
oamenii implicaţi în acestea. E ca în cazul replicii „nu văd