Aşadar. pentru a ajunge, a înţelege şi înstăpâni un
astfel de model de interacţiune, indivizii ar trebui să definească atât situaţia cât şi rolurile pe care le vor juca. Modul în care fac acest lucru, influenţează felul în care vor
interacţiona. Ştim că, în general, în ipostaze inedite, instinctual putem spune, oamenii încearcă „să-şi potrivească” comportamentul cu acela al altora. O astfel de aproximare produce, însă, şi prima breşă în modelul
goffmanian. „Diferenţele în definiţii pot cere participanţilor
să revizuiască sensurile pe care le-au atribuit iniţial”
(Nelson Goodman, op.cit., p. 130). Desigur, o asemenea
ajustare, susţine autorul, se poate face şi printr-o serie de
încercări, ghidate de reacţiile celorlalţi. Ei bine (şi aici
apare o altă mare problemă): asemenea reacţii ale „restului lumii” pot fi, practic, nelimitate şi extrem de diversificate ca trăire efectivă. Fiecare „ne oglindeşte” altfel, ne sugerează altfel de apartenenţe, alte modalităţi acţionale.
Înseamnă, atunci, că noi pornim în lume împovăraţi de
toate măştile şi costumele necesare pentru a răspunde,
astfel blindaţi, oricărui impact?
Aşa ceva, în viaţa efectiv trăită (neordonată de un
curs dramatic preconfigurat) este aproape imposibil.
În teatru e cu totul altceva: acţiunea, sensul ei, configuraţia personajelor şi multe alte componente sunt date,
gândite de o partitură, scenariu, scriitură a piesei şi de o
viziune particulară a unui regizor. Dar, în viaţa reală, care
ar putea fi partitura, cine e „regizorul” care „face” posibile
aceste jocuri? Şi-apoi, tot „ca la teatru”, astăzi joc într-o
comedie”, mâine „într-o tragedie”. De ce nu invers? Şi cine stabileşte repertoriul, „stagiunea” (pentru fiecare în
parte, dar şi pentru toţi „la un loc”)? Bunul Dumnezeu are
prea multe lucruri măreţe de făcut pentru „a impune” şi „a