la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor.
Percepţia fiinţării umane are (sau ar trebui să aibă) rolul
determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în
structurarea esenţelor întregului, independent de modul
concret, particular în care se realizează trecerea de la potenţialitate la actualitate.
E drept, reprezentarea fiinţării umane concurează particularităţile concrete ale realizării oricărui alt fenomen „pe
cale naturală”, de la cauză la efect, ori a altor modalităţi
de metamorfozare dintr-o stare în alta; de aceea, în social, ea este subordonată percepţiei fiinţării umane de către
o colectivitate sau alta, reductibilă la premise general acceptate şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de particularitate în raport cu
ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenologice a esenţelor.
Toate acestea atestă că, un asemenea demers este
puternic condiţionat de asimilarea fiinţării pe noi configurări pe care omul, în strâns