Ca forme de manifestare ale posibilului, percepţia fiinţării umane caracterizează modalitatea concretă (de a fi)
a fiinţării umane, cu eventuale perspective pe care le au
sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de
evoluţie, în timp ce reprezentarea fiinţării umane creează
câmpul de variabilitate în diacronia subiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative pe care le
pot avea acestea (sau le-ar fi putut avea).
Aşadar, atât percepţia fiinţării umane cât şi reprezentarea fiinţării umane sunt modalităţi obiectiv-subiective
universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu
se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie
şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem definibil prin
însăşi existenţa umană. Aspectele subiective însoţesc
totdeauna percepţia fiinţării umane, dar se subordonează
acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.
Gândirea de tip materialist a manifestat în toate epocile o preocupare aparte pentru înţelegerea caracterului
necesar al desfăşurării fenomenelor; filosofia materialistă
premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre percepţia fiinţării umane şi reprezentarea fiinţării umane, absolutizând – de regulă – percepţia
fiinţării şi negând existenţa obiectivă a unei „alternative
coexistente”, atribuibile unor reprezentări de un tip sau altul.
Aşadar, astăzi putem considera că percepţia şi reprezentarea fiinţării umane se referă, cu precădere, la raporturi şi stări obiective şi subiective existente deopotrivă în
realitate. Atât percepţia fiinţării umane, cât şi reprezenta-