-
1963, p. 297). Modificările care survin la preşcolar, comparativ, cu antepreşcolarul, în ceea ce
priveşte afectivitatea sunt atât de natură cantitativă, cât şi calitativă. După cum constată P. Golu ―
asemenea modificări sunt posibile, în principal, datorită noilor condiţii de viaţă ale preşcolarului,
noilor solicitări cu care se confruntă (1985, p. 89). Restructurarea afectivităţii este condiţionată de
contradicţia dintre trebuinţa de autonome a preşcolarului şi interdicţii1e manifestate de adult faţă de
el. Structurile afective sunt în plin proces de formare; satisfacerea trebuinţelor, dorinţelor copilului
asociindu-se cu stări afective pozitive, stenice tonifante; în timp ce contrazicerea, blocarea lor
determinând stări emoţionale de insatisfacţie, nemulţumire. „Afectivitatea, centrată mai întâi pe
complexele familiale, îşi lărgeşte registrul pe măsură ce se înmulţesc raporturile sociale, iar
sentimntele morale, legate la început de o autoritate sacră, evoluează în sensul unui respect mutual
şi al unei reciprocităţi” (J. Piaget, B. Inhelder, 1970, p. 108). Cercetările psihologice au pus în
evidenţă prezenţa la preşcolari a stărilor afective de vinovăţie (3 ani), de mândrie (4 ani), de
pudoare (la 3 - 4 ani), fiind înscrise şi două sindroame: sindromul bomboanei amare - starea
afectivă de ruşine ce apare în urma unei recompense nemeritate şi sindromul de spitalizare (reacţia
afectivă violentă a copilului ce urmează să se despartă de cei dragi pentru a fi internat în vederea
urmăririi tratamentului). În acest stadiu se face trecerea de la emoţii la sentimente, conturează mai
clar unele sentimente morale, încep să se cristalizeze şi diverse sentimente intelectuale; un rol
important în această evoluţie avându-l adultul şi relaţia copilului cu el. Prin mecanismul imitaţiei se
preiau stări afective, expresii emoţionale, iar conduitele emoţionale ale preşcolarului se diversifică,
se îmbogăţesc devin mai coerente şi mai adaptate situaţiilor; rea1izându-se un adevărat proces de
învăţare afectivă. „Cu toate acestea, afectivitatea preşcolarului este destul de instabilă, conchide M.
Zlate. Atenţia, ca fenomen psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei
psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, cu deosebire a proceselor
senzoriale şi cognitiv-logice, capătă in preşcolaritate un tot mai pronunţat caracter activ şi selectiv,
îşi măreşte volumul, cresc concentrarea şi stabilitatea ei. Până la începtutul preşcolarităţii copilul a
achiziţionat ambele forme de atenţie: involuntară şi voluntară. În etapa preşcolară, începe procesul
organizării atenţiei voluntare, mai ales sub influenţa dezvoltării gândirii şi a limbajului.
Educatoarelor le revine sarcina de a trezi atenţia involuntară (prin utilizarea unor stimuli
caracterizaţi prin noutate, expresivitate, conturare specială, contrast cromatic etc.) şi de a determina
şi menţine atenţia voluntară asupra activităţii desfăşurate pe o perioadă mai lungă de timp.
Aceasta se realizează prin: fixarea unor sarcini de către adult, exprimarea clară, caldă,
expresivă, precizarea obiectivelor activităţii, solicitarea copiilor prin întrebări, îndrumarea lor pe
parcursul activităţii etc. (M. Zlate, 1992). Preşcolaritatea reprezintă stadiul apariţiei şi începututui
organizării voinţei, ca formă complexă de reglaj psihic. Capacitatea de a-şi dirija activitatea se
dezvoltă o dată cu funcţia reglatoare a limbajului: prin intermediul limbajului intern, copilul îşi dă
singur comenzi cu privire la declanşarea sau frânarea unor mişcări sau acţiuni simple. Motivaţia
devine unul dintre factorii importanţi ai susţinerii voinţei, dezvoltarea acesteia contribuind totodată
la dezvoltarea şi educarea voinţei sale. Studiile realizate, precum şi practica educaţională pun în
evidenţă faptul că principalele faze ale actului voluntar (fixarea scopurilor, lupta motivelor, luarea
hotărârii, execuţia) nu sunt suficient stabilizate, făcând să apară piedici în funcţionalitatea lor; ceea
ce demonstrează faptul că la această vârstă voinţa este în curs de organizare, dezvoltarea ei fiind un
proces foarte complex şi de lungă durată. Formarea şi dezvoltarea personalităţii preşcolarului. Azi
este unanim acceptată teza că la naştere copilul este doar „un candidat la umanitate” şi că această
calitate va fi dobândită prin învăţare şi educaţie, prin socializare, potenţialul uman fiind astfel
stimulat, dezvoltat şi valorificat sub influenţa mediului şi a educaţiei. Întreaga evoluţie a omului ca
subiect epistemic, pragmatic, axiologic, depinde de împrejurările maturizării sale biologice, psihice,
sociale, ale modelării culturale şi integrării sociale. Dacă trebuinţa de independenţă şi autonomie,
mobilitatea şi spiritul de iniţiativă, tendinţa afirmării de sine erau considerate ca cele mai
proeminente trăsături ale primei copilării, preşcolaritatea reprezintă perioada ―formării iniţiale a
personalităţii. Esenţa profilului psihologic al acestei etape de dezvoltare se exprimă prin trezirea
sentimentului de personalitate, exprimat după opinia lui H. Wallon (1975) prin „atitudine de
opoziţie” („spirit de contrazicere”), cât şi printr-o „paradă a Eului”. Cele mai importante achiziţii
249