Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 88

a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin. Isis-Vitoria este însoțită în căutarea
mortului de fiul ei Gheorghiță, recte Horus, căruia i se alătură, pentru găsirea și răzbunarea celui
căutat, câinele Lupu, recte Anubius. Chipul câinelui este asociat simbolic cu funcția de ghid și
păzitor al sufletului după moarte.
Ce fapt poate fi mai evident decât poclada pe care Vitoria o așterne peste rămășițele lui
Nchifor, și apoi, „lăvicerul vîrstat negru și roș” pus peste racla în care e închis leșul? Ele reprezintă
însă pielea de animal (în principiu, de panteră) și bucata de stofă cu care este învelit Osiris în
vederea reînvierii sale. Mitul lui Osiris este, prin excelență, mitul total, afirmă Paleologu; este mitul
cel mai complet dintre toate cele care-i corespund lui Sadoveanu și cu care ulterior s-a suprapus sau
identificat ( Mithra, Dionysos, Orfeu, Demeter); toate semnifică în primul rând, ideea de moarte și
regenerare, de sacrificiu, de productivitate, dar cuplul Osiris-Isis cuprinde repetoriul întreg al
semnificțiilor cosmice exprimate de ipotezele umane fundamentale. Este de remarcat că Sadoveanu,
a cărui operă de la un moment dat înainte are aproape totdeauna, mai mult sau mai puțin acoperit,
un tîlc ce trimite la mitosofie, cu o premeditare programatică, un mit, făcând acesta anume cu mitul
lui Osiris, în una din primele sale cărți capitale din perioda în care concepția sa despre univers își
căpăta coerența teoretică. Iubirea este singurul antidot al morții sau măcar singurul ei paliativ.
Civilizația se naște din conștiința omului că e muritor. Dacă nu ar fi muritor, nu ar face nimic; de ce
s-ar mai osteni? Mitul lui Osiris exprimă toate acestea în modul cel mai complet. În pofida morții a
întemeiat Isis cultul soțului ei.Repetând-o pe Isis, Vitoria Lipan, întemeiază la Sabasa cultul lui
Nechifor. Fără niciun dubiu, Sadoveanu a transpus în romanul său în mod deliberat și cu bună
știință toate elementele accesorii ale scenariului osirian.
Un alt mit întâlnit în Baltagul, în scena coborârii în râpă, este cel al lui Aeneas în căutarea
tatălui său. Vitoria l-a lăsat singur pe Gheorghiță să își vegheze părintele peste noapte, vegherea
nocturnă și solitară fiind o probă inițiatică tipică, reprezentând moartea ființei profane anterioare și
coborârea în infern, după formula consacrată. „Îndată ce iese luna, toate au să se lumineze deplin.
Are să se lumineze deplin și jos în văgăună. Acolo s-a înalțat în picioare mortul, învălit în pocladă,
așteptînd binecuvântarea din urmă și rugăciunile de care n-a avut parte”. Aeneas coborâse in
Infern, cu creanga de aur, pentru a-l revedea pe tatăl său, Anhise; tot astfel și Gheorghiță, pentru a
își regăsi părintele răpus.
De asemenea, în Baltagul, se face referire și la mitul lui Orfeu. Conform legendei, Orfeu s-a
îndrăgostit de frumoasa nimfă Euridice, însă această minunată poveste de dragoste a fost de scurtă
durată. Există două versiuni ale morții nimfei – una, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos, în
ziua nunții cu Orfeu. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus. Aristaeus, zeul grec al
pământului și agriculturii, a fost atras de frumusețea nimfei și a început să o urmărească. În timp ce
fugea de zeu, Euridice a pășit într-un cuib de șerpi veninoși și a fost mușcată, murind la scurt timp.
Ovidiu povestește că nenorocirea și moartea Euridicei ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu
suratele ei, naiadele. Distrus de durere, Orfeu cere zeilor ajutor, pentru a-i reda iubita. Dar cerul
tace. Atunci, Orfeu se hotărăște să meargă el însuși pe tărâmul umbrelor. Hades o lasă pe
Euridice să îl urmeze pe Orfeu în lumea celor vii cu condiția ca acesta să nu o
privească. În apropiere de ieșire, Orfeu întoarce capul spre Euridice, iar aceasta
dispare pentru totdeauna.