Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 85

Aproape toate scrierile lui Sadoveanu narează răzbunări perfide, vieți dezastruoase. La el,
iubirile sunt, în genere, lamentabile eșecuri sau povești de o tragică și implacabilă fatalitate, ca a
Hailei Sanis sau a lui Alecu Ruset. Chiar și ,,Creanga de aur”, în miresme de migdali și chiparoși și
sub briza Propontidei, e o fatală și fără de sorți poveste de iubire, înconjurată de cruzime și pizmă.
De cum am inceput lectura, m-am întrebat ce înseamnă titlul acesta, dacă are vreo legătură
cu expresia mitologică celebră: ,,creanga de aur” Mai exact, ce înseamnă la Sadoveanu
această ,,sintagmă”? În cuprinsul cărții apare o singură dată, aproape de sfârșit, când, despărțindu-se
de împărătița Maria, Kesarion îi spune: ,, Iată, ne vom despărți. Se va desface și amăgirea care se
numește trup. Dar ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară
de timp.” Prin urmare, e vorba de o legătură imaterială, transcendentă și eternă, prin care iubirea lor,
transfigurată și… mântuită, rămâne în veci ca un arc celest incoruptibil, peste pământ și mare, între
muntele ascuns al Daciei și insula Principilor. Dar simbolul cunoscut al „crengii de aur” nu e acesta.
Unele referiri ale criticii literare consideră că titlul „evocă simptomatic cartea fundamentală despre
credinţe şi rituri a antropologului britanic James George Frazer” (Nicolae Oprea), în sensul că
niciun muritor nu poate călători în Infern şi să se înalţe apoi din împărăţia morţilor fără „ramul cel
cu frunzele de aur”, ca dovadă certă a unei „lumi părăsite, dar veşnic vie în suflet şi în amintiri”.
(Teodor Parapiru). Sir James George Frazer, cu două milenii înainte, vorbise despre creanga de aur,
Virgiliu – în „Eneida”. Poetul ne povestește cum doi porumbei, arătându-i lui Enea calea spre
întunecata vale în al cărei adânc creștea creanga de aur, au coborât din zbor pe un arbore, unde
licărea o rază aurie la fel ca vâscul, plantă nenăscută din arborele ei – care, în toiul iernii, își
înfășoară în jurul trunchiului ramurile cu boabe galbene, așa părea pe stejarul umbros și veșnic
verde frunzișul său de aur, așa fremătau frunzele aurii în blânda batere a zefirului.” Strălucirea
acestei plante îi slujește drept felinar lui Eneas în Infern.
Creanga de aur, vâscul (druizii celtici atribuiau vâscului virtuți curative și regeneratoare),
adică înțelepciunea și cunoașterea, l-a ajutat pe Kesarion Breb să poată ieși din Infern, împreună cu
împărătița Maria. Despărțirea lor în spațiul terestru și unirea lor prin creanga de aur este ieșirea lor
din Infernul în care au trebuit să coboare (căci aleșii trebuie să coboare în Infern) și intrarea lor, prin
durere, în ordinea definitivei înțelegeri, care e cea mai mare iubire. Transpunerea iubirii în plan
platonic, pur spiritual, sugerează renunţarea senină şi apolinică (echilibrată) la „amăgirea trupului”
şi cufundarea în spirit.
Romanul lui Sadoveanu particularizează acest „descensus ad inferos”. Evident, Bizanțul e
Infernul. Splendoarea Bosforului și a Cornului de Aur, a Augusteonului și a fastelor imperiale,
miresmele lămâilor și ale mării, umbra chiparoșilor, toate încântările acestea nu pot ascunde
adevărul: e Infernul. Frumosul împărat Constantin, cu prestanța sa augustă, nu e decât o fiară
stupidă care își dă numaidecât pe față pestilențiala abjecție sufletească și trupească; în maică-sa,
dreptcredincioasa Vasilisă Irina, plină de cumințenie și voitoare de bine, stau la pândă, așa cum
îndată a văzut Kesarion, demonii fricii și ai nesățioasei pofte de putere. Magul Decheneu al XXXII-
lea îi prescrisese lui Kesarion șederea la Bizanț nu numai ca încheiere a inițierii sale „din Egipet” (și
înțelegem noi, ca necesară probă a coborârii în Infern), dar și ca să îi raporteze despre efectele legii
creștine în strălucitul imperiu care o proclama și pretindea să o reprezinte. Dacă împărătița Maria și
Kesarion ar fi cedat ispitei de a-și consuma iubirea terestră, firească împlinire, dar iluzorie pentru ei,
ar fi rămas, sporindu-l prin dezastrul lor, în Infernul patimilor nebune ale acelui Bizanț magnific și
pestilențial, pierzând adevărata și definitiva împlinire a crengii de aur ,,care va luci în sine, în afară
de timp”.
Creanga de aur poate, așadar, lua forme diferite. Bunăoară, și a unui baltag. Evident, în
„Baltagul” rolul crengii de aur îl joacă baltagul purtat de Gheorghiță. Făurit anume în vederea
expediției justițiare, baltagul nu are altă întrebuințare decât simbolică și magică, rămânând pur,
nepătat de sânge. Dar, ca să fie eficace, ca să lege sufletul fiului de cela al tatălui (așa cum s-a