Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 16

Totodată, fata își intră bine in rolul de regină și alături de prietenele ei „judecă”, lângă foc,
iubita păpușă a Svetlanei – simbol al despărțirii de copilărie. „Marele Tribunal” era condus, firește,
de Garoafa, Regina Portocalie, iar noi, celelalte, eram ajutoarele ei, judecătorii și călăii” ; „Garoafa
o înhață și, mârâind, se prefăcu că o înghite” ; „ Garoafa rosti sentința: Tribunalul Negru o
condamnă la spânzurătoare și ardere pe rug.”. Secvențele care au loc noapte, într-o școală părăsită,
amintesc de jocurile sălbatice în jurul focului, de hora ielelor care sucesc mințile și de vânătoarea de
vrăjitoare a Inchiziției.
Fata era crescută într-o familie numeroasă cu venituri mici: „Stăteau vreo cincisprezece
suflete sub un acoperiș care nu se ridica deasupra pământului cu mai mult de un metru și jumătate.
La poartă fugeau zupăind trei-patru puradei, cei mai mici in fundul gol, iar alții doar cu un maiou
tetra, cafeniu de jeg, pe ei” ; „ Vreo trei țigănci si un țigănuș de vreo cincisprezece ani, în uniformă
școlărească, stăteau jos pe prispă si scuipau coji de semințe. Băiatul avea o freză tăioasă ca muchea
toporului, dată cu ulei și, probabil, cu zahar in loc de fixativ.” ; „ Am aflat că Garoafa e cu mă-sa cu
căruțu la sticli goali” . Garoafa avea un limbaj necizelat în comparație cu al celorlalte fete: „Ești
proastă, fă, ți-ai dat foc la valiză “ ; „Garofa mă striga de la poarta noastră cu vocea ei guturală.”.
Fata pare deșteaptă și descurcăreață („ Deodată Garoafa avu o idee care ne salvă: să facem focul.” ;
“Am cules repede de pe jos […] până am ridicat in mijlocul sălii un morman de gunoaie, căruia
țigăncușa i-a dat foc cu chibritul pe care-l purta permanent la ea”.
Garoafa este imaginea copilului aventuros, liber și creativ, împreună cu prietenele ei creează
lumi fantastice, unde sunt de neoprit.