Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 102

Stresul absolut al bacalaureatului: „Luceafărul”, de Mihai Eminescu
Rîpiceanu Luana, clasa a XII-a D
Vă stresează examenul de bacalaureat? Ce e greu de lucrat și de învățat? Eminescu, desigur!
El este vârful canonului poetic național, dar și stresul nostru absolut! Let's do it!
Mihai Eminescu, ultimul mare romantic universal, reprezintă prin opera sa, un moment de
cotitură în evoluţia literaturii române, înscriind-o în paradigma universalităţii. Pentru că
romantismul îşi consumase deja clipele de apogeu, în prima jumătate a secolului XIX, Eminescu,
debutând în 1866, topeşte în creaţia sa toate vârstele acestei orientări, de la romantismul
Biedermeier la romantismul „înalt” (V. Nemoianu), într-o operă profund reprezentativă spiritului
românesc.
Poemul „Luceafărul”, chintesenţa temelor şi motivelor eminesciene, se înscrie în romantism
prin tematică, prin sensibilitate, cosmogonie şi exploatarea visului, cale de evadare din real, prin
densitatea metaforei, amestecul genurilor (liric, epic, dramatic), speciilor (basm, elegie, meditaţie
filozofică, eglogă, pastel), prin folosirea antitezei. Clasic prin echilibrul compoziţional și limpezime
stilistică, „Luceafărul” se dovedeşte, în acelaşi timp, parte din creaţia de maturitate, de cristalizare
valorică. Multiple influenţe culturale recognoscibile în „Luceafărul” – filozofia antică (Platon,
Pitagora), cea modernă (Kant, Hegel, Schopenhauer), tradiţia hindusă Rig-Veda) și cea autohtonă
(mitul zburătorului), îl dovedesc pe Eminescu un călător al drumurilor lungi, pe sandalele căruia stă
scris nisipul veacurilor (T. Vianu). Valorificând folclorul românesc, un basm popular, cules de
Richard Kunisch –„ Fata în grădina de aur”, Eminescu porneşte de la opoziţia zmeu-fată de împărat,
fiinţa nemuritoare-pământeanul de rând, pentru a-şi dezvolta propria alegorie despre povestea unei
fete de împarat şi a unui Luceafăr „răsărit din liniştea uitării”.
Tema este problematica geniului în raport cu lumea, cu iubirea şi cunoaşterea, „un basm al
fiinţei”, după C. Noica, în căutarea sinelui. Concluzia acestei căutări o formulează, ca o cheie de
lectură, însuşi poetul, în notele sale: „ Dacă geniul nu cunoaşte moartea şi numele lui scapă de