– Nu e chiar aşa, tată... Se poate întâmpla ca un drum ieşit în cale să fie doar de circumstanţă, care te atrage la început pentru noutatea lui sau din alte motive dar să nu-ţi aparţină ca şi cale de
urmat, drept pentru care te laşi o vreme împins pe acest drum de conjunctură, apoi te întorci pe drumul tău.
Tatăl îl privi circumspect:
– Te pomeneşti că vrei să faci aluzie la drumul pe care tu eşti...
– A, nu, nu cred că eu sunt pe un drum greşit, îmi place matematica şi-mi plac şi lucrurile exacte, în general. Vroiam doar să spun, ca filosofie psihologică, faptul că se poate întâmpla şi aşa...
– Dai înapoi... Am impresia că-mi ascunzi un gând, ceva...
Dona Elisabete interveni:
– Merg să aduc salada de grão com pimentos. Cum a fost supa? V-a plăcut?
– Excelentă...
– Mamă, a fost delicioasă supa ta...
După prânzul copios, Aemilio preferă să-şi ia cele două felii mari de bolo rei, în camera sa. Retras la masa lui de birou, răsfoia o carte de matematici, rupând bucăţi mici de prăjitură.
– Ceva se-ntâmplă cu el, spuse senhor João, refuzând în acelaşi timp, printr-un gest, porţia de prăjitură cu fructe. Ceva se întâmplă cu el şi tare aş vrea să ştiu ce... Nu e-n regulă ceva...
– Ce să se-ntâmple? E tânăr, are mult de lucru la Institut şi nişte sentimente pentru vreo fată. Acestea sunt, în genere, problemele la această vârstă. Şi, poate, e puţin surmenat, a cam slăbit în
ultimul timp, nici poftă de mâncare nu prea are. Dar şi perioadele de acest gen sunt fireşti pentru vârsta lui. Sigur nu vrei o felie?
Bărbatul făcu acelaşi gest de refuz pentru a doua oară.
– Nu e numai ceea ce spui. Tu-l auzi ce vorbeşte? Încearcă drumuri filosofice în care filosofia de bază e că orice drum început poate fi abandonat. Şi asta o spune el, care e atât de strict, de organizat în tot ce face. Sau era. De fapt, tocmai asta mă îngrijorează: schimbarea. Dintr-un om cu o bună metodică de viaţă, să ajungă la filosofeli îndoielnice, echivoce, permisive în...
– Nu e nimic cu el. De fapt, eşti tu un sucit şi-un pesimist
– Eu?! Sucit?! Pesimist?! De unde-ai mai scos-o şi pe asta?!
Fără să răspundă, femeia se ridică, strânse cu grabă masa şi dispăru apoi în camera ei, cu o cană mare de ceai, motivând că are nevoie de puţină odihnă şi linişte. Şezând pe marginea canapelei, îşi îngropă faţa în mâini. Ştia că ceva se întâmplă cu fiul ei. Nu, nu ştia: simţea. Şi era mai îngrijorată decât senhor João. Luă cana cu ceai lăsată pe noptieră şi începu să soarbă încet.
Lacrimile calde se amestecau cu lichidul negru, fierbinte.