Capitolul IV
Duminica aceea de vară, s-a scurs fără nici un fel de ifos. De altfel, toate duminicile trec la fel, sub acelaşi ritual al obişnuinţei. Ziua liberă din săptămână a devenit ca o zi de serviciu, urmând acelaşi consemn, aceleaşi reguli ale casei şi a fiecăruia în parte. Întreaga viaţă e un tipic şi, când intervine câte o circumstanţă, ne ieşim din ritm şi ne supărăm. În acelaşi timp, însă, ne plângem de prea multă monotonie. Alegem şi apoi criticăm ce am ales. Criticăm şi monotonia obişnuinţei şi conjunctura care ne scoate din monotonie. Suntem nişte veşnic nemulţumiţi. În schimb, ne bucurăm de lucruri mărunte, nesemnificative, pe care noi le provocăm să fie. Astea sunt picanteriile care dau vieţii substanţă: o nouă cucerire şi-o aventură de-o noapte, o bere cu băieţii la terasa vreunui local, purtând discuţii insipide şi, de multe ori, groteşti; invitaţia la masă a vreunui prieten, prietene sau a mătuşii care locuieşte singură, un drum lung cu maşina şi-o masă frugală la iarbă verde, eventual un desant care să-ţi mai pună-n mişcare adrenalina.
Ca un răspuns al ultimelor gânduri, de pe aerodromul din apropiere un avion începu să huruie nervos, încălzindu-şi motoarele pentru decolare. Veneau aici turişti dornici de un anumit tip de senzaţii care să-i scoată din monotonia cotidianului, turişti care, pentru câţiva bănuţi, beneficiau de serviciul de a fi aruncaţi din avion.
Da, aceştia suntem: ne luăm doza necesară din tot ce ne este necesar, uitând de ceea ce este cu adevărat important. Scârbit de propriile constatări, Aemilio aprinse o ţigară şi deschise micul volum Budhist. Nu se putea concentra pe textele cărţii. Până la urmă, toate se-mpart, se divid, se despart... Totul este algebră, totul este dinainte calculat sau acceptăm calcule gata făcute cu rezultate gata făcute: părinţii se despart de copii, copiii se despart de părinţi, uneori prin moarte, alteori apucând un alt drum, trecutul e aproape uitat, rămân doar fărâme nostalgice cu care ne hrănim atunci când noi înşine avem nevoie, nu ne pasă cu adevărat de celălalt, de ceilalţi; sentimentul unei iubiri iniţiale se divide, prinde noi forme, se-mparte în frânturi de sentimente, de multe ori neînţelese nici chiar de noi înşine, adesea capătă aspecte groteşti sfârşind la polul opus momentului iniţial.