Seimeni, un sat dintr-o comună,
E satul unde m-am născut
Un sat la margine de apă
Cu oameni simpli şi tăcuţi.
Aşezat pe o colină-naltă
De unde apele se scurg
A strâns oamenii laolaltă
Şi astfel s-a format sătuc.
Oameni veniţi chiar de departe
Cu turme de miori pe jos,
S-au aşezat, şi-au făcut case
Şi-au rămas aici, cu rost.
Tot de prin alte locuri, tata
A venit şi n-a mai plecat
Căci a găsit-o aici pe mama
Cu care-apoi s-a cununat.
Copii au facut ca toţi cei
Ce din Seimeni n-au mai plecat
S-au îngrijit de noi şi ei
Un obicei bun ne-au lăsat:
Să ne cinstim neamul şi glia
Cu-o pâine şi-un pahar cu vin,
Căci oamenii sunt avuţia
A orişicărui sat român!
Seimeni
De demult
Cu suflet trist şi obosit
Sub lampă, scriu o poezie
O poezie de demult
Din leagănul copilăriei.
Fără de griji şi de nimic
Pe lume şi să nu îmi pasă,
Căci eram suflet de copil
Iar grijile erau în casă.
Acolo unde mama sta
Cu mâna strânsă-n poala fustei
Tăcea. Oare la ce gândea ?
La sărăcia grea şi cruntă !
Seara, pe masă când punea,
Din tuci o mămăligă mare
Dam roată toţi şi ne-nchinam,
Tata spunea o rugă tare.
Căci se ruga la Cel de Sus,
Să ne ţină pe toţi în viaţă,
Iar grijile lor de părinţi
Să n-aibă loc în viaţa noastră!
Poezii scrise de Camelia Lungu