interviu
36
“Ooo, multe s-au schimbat! Lumea s-a schimbat. După mine, poezia, dincolo de curentele literare, nu e o modă! Și din modă alegi haina care ți se potrivește. Forma în sine s-a schimbat! Sunt conștientă de faptul că, nu mai poți rima ,,mere” cu ,,pere”, că, din aceleași cuvinte trebuie să construiești altceva, ceva ce nu a mai fost spus înaintea ta, însă, trebuie să o faci cu mare grijă. Nu-mi place poezia care se dezbracă până la vulgar, chiar dacă cei care scriu astfel, vin și spun că face parte din cotitian, că ne definește. Nu, nu face parte, nici nu ne definește și nici nu trebuie să o facă! Poezia, arta, literatura, tot ceea ce ține de zona aceasta, au menirea să educe. Așa a fost mereu!
Dacă folosești cuvinte sau expresii vulgare, trebuie să fii foarte priceput la asta, să știi exact unde și când să te oprești, cât să dezvelești, astfel încât să lași loc și imaginației, altfel nu te deosebești cu nimic de bețivul de la cârciumă care înjură și scuipă la orice pas, nu te deosebești cu nimic de căruțaș, sau cocalar (tot e la modă cuvântul ăsta ). E greu , spunea cineva, să scrii poezie! Și avea dreptate! E greu să scrii orice. E o mare, mare responsabilitate. Plecând de la tine cuvântul, el trebuie să vibreze undeva, să atingă o coardă și să prindă o rădăcină. Prea multă încriptare și prea mult vulgar, nu vor face asta niciodată! Omul are nevoie de visare, de speranță, de înțelegere, de frumos. Vede destulă mizerie în jurul său ca să o mai și citească. Sunt păreri personale pe care mi le asum. Dacă nu vom înțelege asta și peste o mie de ani cititorul se va întoarce tot la Eminescu, Blaga, Coșbuc, Arghezi, Alecsandri, Minulescu, etc și, oricât am forța acum nota ca să fim în atenția cuiva, nu vom lăsa decât o urmă în nisip”.
“Eu mi-am cules tristețea de pe drumuri
și-am înnoptat adeseori cu ea.
Umblau nebunii săgetând cuvinte
și scut am vrut să fiu cu viața mea.
Mi s-a lungit și umbra însetată
de apa lor cu cerul răsturnat
și sap de-atunci în fiecare piatră
cu disperare de înfometat.
Sfidând ades durerea și lumina
corăbier pe ape fără țărm
neantul îmi frământă rădăcina
cu nopțile adânci și cu nesomn”. ( Ape fără ţărm, Ioana Burghel )