interviu
33
Pentru unii poezia înseamnă visare, meditaţie, profunzime, însă pentru unele suflete poezia înseamnă totul, o trăire intensă prin care dai orizont nemărginit unor frumuseţi de o sensibilitate nebănuită. Astfel este şi pentru poeta Ioana Burghel, un adăpost prin care se redefineşte şi se regăseşte. O reprezintă şi o completează în mod unic, fiindcă poezia i-a fost mereu refugiu, iar versurile sunt descătuşări ale universului său interior. Când vorbeşte despre poezie, poeta îi dă o semnificaţie deosebit de importantă pentru că o consideră parte din sufletul său, seninătatea care îi luminează existenţa.
Ioana Burghel, din dragoste pentru poezie
de Alexandra Mihalache
“Nu m-am gândit niciodată la faptul că poezia ar putea fi definită într-un anume fel. Dacă privești cum trebuie și unde trebuie, în jurul nostru totul e poezie. Natura însăși a scris-o pe cea mai frumoasă! Pentru mine înseamnă enorm! Este refugiul meu. M-a salvat de nenumărate ori. Când plâng sau sunt foarte tristă, când simt că sunt pe punctul de a mă pierde, iau o carte și cerul meu se limpezește. N-am privit niciodată poezia ca pe un câștig material! Poezia este suflet! Dacă intri cu noroi, să nu te aștepți să crească întotdeauna nuferi!”, explică poeta.
Ioana Burghel s-a îndrăgostit de poezie la o vârstă fragedă, dar a ştiut dintotdeauna că este o iubire aparte care o va însoţi pretutindeni. Îşi aminteşte cu drag şi nostalgie de primul poem scris, moment pe care nu îl va uita niciodată.
“Mulți spun că nu-și amintesc exact momentul. Eu mi-l amintesc perfect poate și pentru faptul că atunci am avut o stare de bucurie greu de descris. O să râzi. Prima ,,poezie” - intenționat i-am pus ghilimele – a fost o poezie patriotică. Aveam 8 ani, eram deja in vacanța de vară și mă așezasem cu mâinile sub cap la umbra unui măr pe o tăblie din lemn și priveam cerul. Pur și simplu. Și atunci m-am gândit eu că aș putea scrie o poezie. Ca o paranteză, eu citeam deja Eminescu (la cinci ani am recitat, pe scena Căminului Cultural din localitate, din ,,Luceafărul” ), citeam Coșbuc, Minulescu, Labiș, toți poeții noștri mari, pe care i-am recitit după aceea de multe, multe ori, descoperind alte și alte sensuri. Ca să revin, poezia scrisă, s-a numit ,,Se-nalță-n univers România”. Era o prostioară versificată, perioada copilăriei și adolescenței mele fiind sub semnul unei ample campanii pentru pace desfășurată de regimul de atunci. Latent, cred că poezia exista în mine. Era acolo și asta s-a datorat mamei mele care, deși nu este o persoană cu carte multă, mi-a insuflat dragostea față de cuvântul scris, m-a făcut să descopăr o cu totul altă lume. M-am îndrăgostit de poezie și a rămas cea mai mare iubire a mea. Uneori am trădat-o, alteori, m-a trădat, dar e mereu cealaltă eu. Partea senină, partea bună, partea curată. Desigur, adevărata poezie a venit mai târziu. Sau, a venit cu fiecare an pe care l-am traversat”.