recenzie
32
Adusă la rangul de religie , aș spune, iubirea în poezia lui Ion Țoanță scuză totul, iartă totul, chiar și păcatul de a fi căzut în ispita acelor ”dulci păcate”.
O poezie plăcută, cu metafore surprinzătoare, acesibilă dar cu unele subtilități, este închinată eternului, fascinantului și veșnicului feminin. Ea este actuală precum iubirea însăși e veșnic valabilă,și nu ține cont de ani, de timpuri ori de alte îngrădiri.
Cu poezia „Mă iartă Doamne” , poetul ne declară răspicat că este un bun cetățean și un bun creștin dar s-a cam săturat de “vremurile acestea când toți analfabeții ce ne controlează destinele/ în numele/ unor diplome cumpărate / pe bani murdari/”.
În acest volum de poezie citit cu interes, așa cum citesc orice carte primită de la prietenii mei, am descoperit un poet autentic, căruia îi prevăd un loc de seama printer poeții contemporani. Pentru mine însă se naște o tardivă întrebare: Cine îl va înnaripa până la urmă pe acest poet, femeia sau credința? Să stăm deci răbdători, „În așteptarea celei ce mă înaripează”
A citit și comentat cu drag, la cererea poetului Ion Țoanță, DorinaStoica.