POEZIE
42
Du-mă la fântâna cu ciutură
de Dorina Stoica
Ce risipă de verde pe dealuri!
De ce îmi tot spui să intru încălțată pe pajiștea cu flori?
Nu ți-e teamă că macii ar sângera
iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?
E prea dimineață pentru mâhniri,
caii zburători au obosit de atâta visare.
Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri,
să plămădim consecințe.
Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri .
Te rog înainte de a lua urmele norilor
du-mă la fântâna cu ciutură
de la marginea timpului.
Nu vezi că am tălpile pline de cer?
Noapte de vară la munte
Din cer printre nori, niște raze de soare
scaldă și îmbraca-n lumina satul din vale.
Iarba e verde, munții desenați pe zare
Au vârfurile golașe văruite cu ninsoare.
Țăranii obosiți se întorc încet către casă,
s-anunță o noapte de vară frumoasă.
Timpul curge lin într-un straniu balet,
Înserarea acoperă amurgurile roz violet.
Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,
un greier țiuie insistent, parc-ar fi în ureche.
În schitul de lemn de la marginea zării
Niște călugări deapănă rugăciunile serii.
Luna pe cer vine să-și facă tura de noapte,
începe un recital susținut de câteva broaște.
După fierbințeala zilei, acum e răcoare
în aer plutesc esențe tari, dulci amețitoare,
În nări simți aromă de brad, miros de bucate,
E noapte de vară la munte. Ce noapte!