Revista Orizonturi Literare Septembrie 2015 | Page 30

recenzie

30

Am certitudinea că la naștere, fiecare primim pe lângă Îngerul păzitor și un Spirit creator. Purtăm cu noi acel talant primit întru împlinirea menirii ce ne-a fost dată pe acest Pământ și anume aceea de a deveni nemuritori asemenea Lui, celui Nemuritor.

Fără dor și poate,Ion Țoanță a fost înzestrat cu darul scrierii în versuri. Izvorul din care își adapă înspirația este eterna, fascinanta minunată dragoste pentru femeia ce face să se miște roata lumii.

Cel de-a doilea volum de autor al poetului mai sus amintit poartă numele „Echinicțiu fragil”,și a apărutanulacesta la prestigioasaeditură “Singur” din Târgoviște.

Cuvântul înainte “spre o metaforică pornire” scrischiar de autorul volumuluieste o doar aparentă explicitare a continuării demersului poetic început cu „Templul devenirii noastre”. Mai degrabă o invitație de a pătrunde în universul său poetic plin de iubire, această pagină de proză ne demonstrează că poezia și proza pot merge împreună și pot trece dintr-una în alta fără nici un efort atunci când autorul e plin de har creator.

Dar să intrăm fără teamă (ne este permis) în intimitatea trăirilor afective ale poetului ale cărui sentimente au culoarea, temperatura și consistența anotimpurilor dar și a timpurilor ce tot vin și se tot duc. Între un echinocțiu și un solstițiu iubirea este mereu aceiași fără timp, fără loc și fără astâmpăr.

Primăvara timpurie, aduce mereu speranțe chiar și în tomnatecul anotimp din a doua jumătatea vieții. Mereu căutând dar și găsind iubiriea, poetul Ion Țoanță se mișcă în voie printre metafore, sensuri și subtilități, topind cu iubirea-i mereu vie zăpezile indiferenței ce tinde să acopere tot ce-i frumos în om. Pe poet în recunoști în fiecare poem, îi redescoperi altă și altă cută a sufletului de veșnic lucrător al iubirii ca formă supremă de înălțare despupra cenușiului cotidian.

În poezia lui Ion Țoanță, iubirea este omniprezentă, aproape mereu împlinită . Prin ger, zăpezi, prin arșiță și prin ploile tomnatice iubirea plutește liberă, fără opreliști, fără inhibiții așa după cum ne sugerează și imaginea copertei 1 a cărții în discuție. Nu am găsit nici o urmă de pesimism și nici vreo suferință determinată de vreo iubire ce nu se vrea consumată. Este motivul pentru care aș afirma că poeziile din acest volum sunt o biruiță a vieții asupra nevieții și a iubirii asupra indiferenței.

„Și Dumnezeu a creat femeia”, atât de uinică fiecare în felul ei, cum sunt florile câmpului vara, încât este greu să te oprești la una singură. Astfel, precum albina ce culege nectarul din toate florile si poetul înmănunchiază într-un minunat buchet pe Eva cea dintr-“un paradis provizoriu”, pe Ana pe care “ar zidi-o în ziduri năruite ca meșterul Manole”, pe Adela maculată -n “imaculate zăpezi”,dar și pe Alice „simțindu-se iubită„, pe Diana ce „croșetează vise”, Dida cu “zâmbetul ...rază de soare”, Doina “de la Doine, de la Doine”, Camelia “efemeră, inaccesibilă ca un fir de păpădie”, Elisabeta “în miresată ca roua lui april”, Emilia, Elvira, Gisela,pe Kati din “vremea rock and roll-ului”, precum și pe Lucia, Magdalena, Malvina, Mihaela, Mirela, Nadia, Olga, Penelopa, Simona ori Teodora. Nu le uită nici pe Valentina, Vera, Viviana femei de opotrivă rupte din “tabloul grigorescian” iubite, dorite ori visate în nopți și zile, în primăveri, veri, toamne și ierni.