15
Simţindu-se înstrăinat şi expulzat într-o lumină valorizată negativ, subiectul uman se va lamenta pe tema imposibilei întoarceri în sânul embrionar protector, interpretându-şi propria ieşire în lume ca pe o naştere ratată: ,,De ce m-ai trimis în lumină?” (Scrisoare).
Abandonul luminii originare echivalează în conştiinţa eului poetic cu o excludere din Eden, cu o ruptură forţată de vârsta pură a copilăriei, ce va conduce în plan simbolic la o mutilare a făpturii: ,,Trupul meu cade greu ca o pasăre moartă”.
Poezia blagiană pendulează neîncetat între doi poli antitetici: unul este cel al expresiei directe, discursive, cultivând însă hieratismul la un nivel adiacent şi polul vorbirii cu ,,glas de taină”, operând cu simboluri iniţiatice. Oricare ar fi maniera aleasă de Blaga pentru transmiterea mesajului poetic, esenţială rămâne încercarea artistului de a spori tainele universului prin cunoştere luciferică, de a conserva misterele existenţiale, lirismul său convertindu-se, conform definiţiei lui Vladimir Streinu în ,,alfabet criptic”4.
Lumina selenară, întrupată în şi prin întuneric, mediază osmoza intimă dintre ordinea cosmică şi cea terestră, căci apologet al luminii albe, poetul va avea o deschidere mult mai profundă spre înţelesurile şi neînţelesurile universului.
Arta poetică ce prefaţează volumul de debut al poetului, poartă numele Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi anticipează teoria filosofică a ,,minus-cunoaşterii”, ce va fi expusă ulterior în lucrarea Eonul dogmatic. Eul liric devenit ipostază interiorizată, participă subiectiv la miracolul universal, sporind ,,vraja nepătrunsului ascuns” cu ,,largi fiori de sfânt mister”, cultivând clar-obscurul drept stare ce declanşează meditaţia poetică. Lumea ce se deschide cunoaşterii este univers interiorizat, învăluit în penumbră selenară. Respingând regimul diurn al conştiinţei interogative, poetul convertit în eu-lumină preia virtuţile luminii selenare ce conservă clar-obscurul, estompând contururile nete ale realităţii spre a reda profunzimea tainelor universale. Prin mijlocirea luminii albe dar şi prin propria-i lumină: ,,cu floarea mea de foc în mâini”, eul liric participă subiectiv la momentul miraculoasei comunicări cu universalul, recunoscând într-un aforism perpetua oscilare între cele două regimuri ale imaginarului: ,,Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”.5
__________________________________________________________________________________________________
4 Biblioteca critică, Lucian Blaga-interpretat de Vladimir Streinu, Editura Eminescu, 1981, p. 27.
33