14
În poema Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea, relaţionarea planului terestru cu profunzimea esenţelor apolinice este prevestită de zborul păsărilor spre ţinte luminoase: ,,puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri/ spre ţinte luminoase”. În plan metaforic, transcederea universului concret, simbolizată prin zbor, coincide cu o ,,lepădare” a poetului de ,,balastul cărnii”, cu o ieşire din propriul sine: ,,şi mă scutur de mine însumi/ ca un câine ce-a ieşit dintr-un râu blestemat”.
Simboluri ale conştiinţei poetice însetate de lumină, porumbeii şi privighetorile sunt convertite în ,,gâşte” cu ,,mişcări oprite”, poetul însuşi devenind ,,frate obosit/ al cerului de jos/ şi-al fumului căzut din vatră”. În volume precum În marea trecere, eul liric îşi mărturiseşte în mod direct revelaţia amară şi dezolantă a încetării impulsului spre transcendent, a opacizării luminii: ,,Un stânjen doar deasupra mea-i lumină”.
În poemul Lumina de ieri din volumul La cumpăna apelor, efortul eului liric constă în căutarea neobosită a luminii de altădată, ce şi-a pierdut în prezent esenţa: ,,Caut/ un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată/ e fruntea menită-nălţărilor altădată!”.
Sfâşiat de nostalgia orei rămasă ,,fără făptură”, a stelelor de ieri, ,,trecutele”, poetul cântă asemeni mitologicului Orfeu lumina genezei, simbol al matricei originare: ,,lumina stinsă pe care-o tot laud”.
Lumina de altădată se converteşte în volume precum Paşii profetului sau În marea trecere în ,,arătare de lumină” ce refuză transcendenţa ca act suprem de revelaţie a absolutului. Elanul ascensional spre lumină se frânge brusc, fiind înlocuit de transcendentul ce se coboară la nivelul contingentului, al imediatului: ,,S-a-ntors, ah, în lume o stea./ Mi-s mâinile arse de ea” (Cerească atingere, din volumul La cumpăna apelor).
În poemul Bunavestire, poetul surprinde un peisaj dominat de ,,sorii cântăreţi” nocturni, un cadru al nopţii embrionare, unde întreg universul apare ca un imens pântece matern ce asigură pruncului ,,temniţă bună”.
32