15
Simbolul luminii, ca emblemă absolută a unui univers ce se refuză receptării directe, devine astfel motiv emblematic pentru întreaga existenţă creatoare a artistului. Din arta şi gândirea orientală el preia aspiraţia nemijlocită spre absolut, transfigurînd orizontul transcendent în expresia adâncirii în propriul infinit interior, spre spaţiul cosmic, al dizolvării în lumină. Expresii metaforice ale contemplării naturii, Poemele luminii subliniază o percepţie senzorială profundă.
Poemele sunt transfigurări metaforice ale sentimentelor eului liric ce-şi cântă iubirea-lumină, ridicând-o la rang de fapt poetic esenţial. Prin propria sa spiritualitate, definită plastic ,,lumina mea”, poetul sporeşte taina lumii, amplifică misterul existenţial, fără însă a-l revela.
Poemele din volumul În marea trecere, publicat în 1924, devin expresii metaforice ale sentimentului caducităţii. Poetul iniţiat îşi pierde vitalitatea anterioară, se simte izolat de semeni şi înstrăinat de sine, exprimându-şi regretul de a se fi născut, de a fi pătruns în lumină:,,De ce m-ai trimis în lumină, Mamă, / de ce m-ai trimis?”(Scrisoare).
Odată cu volumul Lauda somnului(1929), pe fondul unei atitudini spirituale superioare, poetul reia mişcarea ascensorială spre înalt, cuprins de starea de fascinaţie către planul simbolic al luminii. Transcederea către lumină echivalează cu o febrilă căutare a profunzimilor dincolo de aparenţe, căci eul liric se străduieşte să iasă de sub regimul ontologic al umbrei, căutând misterul în sfera apolinică, a absolutului. Somnul devine ,,stare dumnezeiască”, iar noaptea ,,temniţă bună”.
27