14
Volumele La cumpăna apelor (1933) şi La curţile dorului (1938) cuprind poeme de inspiraţie folclorică şi mitologică, cântece apărute pe acelaşi fond al lirismului contemplativ. Eul liric intuieşte în lucruri şi fenomene simboluri ale unei realităţi mai adânci, perspectiva rămânând una cosmică, de transcedere a universului imediat. Teama de moarte, regăsită şi în volumul În marea trecere echivalează cu o părăsire a luminii: ,,De ce îmi e aşa de teamă –mamă-/ să părăsesc iar lumina?”(Din adânc).
Ultimul volum antum de poezii- Nebănuitele trepte (1943) propune o modificare spectaculoasă a stării lirice. Revelaţia trăită ca exaltare este evidentă în poeme precum Răsărit magic, Pleiadă şi lumea inundată iarăşi de lumină redevine muzicală şi transparentă.
Redat ca laitmotiv pe parcursul întregii opere blagiene, simbolul luminii dobândeşte noi valenţe ideatice: metonimie a iubitei în Poemele luminii, sugestie a unui absolut spre care eul liric aspiră, expresie definitorie a unui univers arhetipal- spaţiu matricial şi protector sau, din contră, univers ce îi provoacă poetului sentimente de teamă şi anxietate.
În poemul Lumina, viziunea cosmogonică a poetului imaginează o naştere a lumii prin forţa germinativă a energiei luminoase.
Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor ci le opacizează, le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister. Absolutizată în plan metafizic, unitatea celor două contrarii: lumină şi întuneric este transformată de Blaga într-o legătură dialectică profundă.
În poeme în care simbolul luminii pare a lipsi, el este de fapt înlocuit cu simboluri ascensionale menite a reda energia nestăvilită a poetului, doritor să devină eu-receptacol al fluxului luminos: ,,mi-aş întinde spre cer toate mările/ ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, / spre cer/ să-l cuprind”(Daţi-mi un trup, voi munţilor).
Revista Orizonturi Literare
28