Nu le-a fost greu să ajungă grupul colegilor ce se deplasau în grabă spre parcul din apropiere. Erau doar două-trei sute de paşi. Nu chicoteau, ca de obicei, nu se alergau şi nici cu voce tare nu vorbeau. S-ar fi minunat părinţii lor să-i vadă cât de cuminţi erau, cât de corect foloseau trotuarul şi cât de atent s-au asigurat înainte de a traversa strada pe trecerea pentru pietoni. Odată ajunşi în parc, energiile au fost eliberate şi s-au deplasat în fugă spre un pâlc de bănci, ceva mai departe de cele ocupate de pensionari. Deja vorbeau aproape toţi şi, ca de obicei, şi-au dat câţiva ghionţi pentru a-şi asigura locul lângă colegul sau colega preferată.
Andrei a cerut să se facă linişte. Ca într-un stup de albine ce se îndepărtează s-a liniştit larma celor aţâţaţi de curiozitate. Aşadar, când observă că grupul ce număra peste zece-doisprezece copii, adică ceva mai mult decât jumătate de clasă, se mai potolise, Andrei, ştergându-şi fruntea transpirată, înghiţi în sec şi spuse:
- Sincer să fiu, nici nu ştiu ce anume să vă povestesc… Ar trebui mai mult timp, dar aţi hotărât cu toţii să nu stăm mai mult de o oră. Uite, eu aş zice să vorbească Mariana mai întâi. Să ne spună ce a aflat pe internet despre acel munte…
- Cum se numeşte muntele acela şi.. în ce ţară este, că am înţeles că nu se află la noi, în România, îl întrerupse George, un băieţel mărunt, cel mai scund din clasă.
- Muntele despre care doriţi să aflaţi câte ceva se numeşte…, se numeşte… Sfântul Munte Athos, îndrăzni Mariana să vorbească, oarecum nesigură, roşie la obraji şi cu privirea în pământ.
- Cum? Sfântul? o întrerupse Sandu lungindu-şi gâtul ca pentru a o vedea mai bine pe fată ori pentru a o auzi. Un munte poate fi sfânt ca oamenii? continuă el privind-o sfidător de data aceasta.
O linişte nefirească se aşternu peste grupul de copii. Parcă prevestea ceva rău şi, ca la un semn, toate privirile se îndreptară spre Mariana, dar şi spre Sandu, dojenitoare. Calm, privindu-i pe toţi, pe rând, unul câte unul, Andrei făcu semn de liniştire cu mâna şi le vorbi rar, atent la formularea cuvintelor pe care le rostea.
- Doresc să fim bine înţeleşi. Nu se poate povesti ceva serios în felul acesta. Nu este bine să întrerupem şirul… Întrebările, din curiozitate ori din lipsă de înţelegere, să vină la urmă. Adică, să se pună după ce vă povestim totul. Sunteţi de acord?