cONDEIUL INIMII
13
Ilarion Boca şi lumina din Cuvânt
Ilarion Boca a îmbrăcat haina de lumină şi frumuseţe celestă dar a îmbrăcat şi cuvântul într-o lumină a divinităţii, revărsând către noi iubirea sa pentru frumos. Gândurile sale senine au luat forma unor poeme sublime în care doineşte recunoştinţa pentru Dumnezeu, iubirea faţă de plaiurile natale şi faţă de creaţie. Condeiul său este deosebit fiindcă scrie cu sufletul iar amprenta pe care o pune fiecărui vers este cea a originalităţii.
Poetul soarbe frumuseţile pământeşti cu ochi precum izvoarele de lumină şi îşi aşterne dorurile şi aspiraţiile pe pragul veşniciei, lăsând iubirea să dospească şi să crească într-un pocal de străluciri. Totul se unifică într-o rugă mistuitoare care arde dând sens existenţei sale. Candela iubirii parcă ar fulgera în versurile sale, asta fiindcă sufletul său, într-o continuă frământare, cere Divinităţii o mângâiere care să-i aline focul lăuntric. Se regăseşte doar acolo unde se poate contopi cu esenţa divină şi îşi colindă tăcerile în veşnicii în căutarea spiritului care îl defineşte şi îl purifică.
“Acum, când şi-n cuvinte celesta iarnă vine,
Cu mari zăpezi şi viscol, din miez de Univers,
Coboară-ţi Doamne ochii din cerul Tau spre mine,
La candela iubirii ce-mi fulgeră în vers.
Acum, când zloata rece a-nvins până şi gardul,
Acum, când vântul plânge trist axion sub grindă
Şi ne tratăm în lacrimi durerile cu cardul,
Ne exilăm Părinte, ca magii, în colindă.
Acum, când sunt un număr, uitat într-o cutie,
Ce nu-i măcar a milei, ci-a crudei nepăsări,
Vin să-mi colind tăcerea la Tine-n veşnicie
Ca-n ea mai sunt eu însumi, la capăt de răbdări.
Şi-n tragica-mi tăcere Tu mă opreşti la Cină,
Dar ochii Tăi plâng, Doamne, cu lacrimi de lumină”. (Iarnă celestă)