Dispersări
Andreea Elisa Roff
Motto: ,,Nu voi fi un om obișnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar!”(Peter O’ Toole)
A fost cald astăzi. Aproape 36 de grade. Mai era puțin și Clujul ar fi fiert într-un ocean de asfalt iluminat. Lăsarea apusului a dăruit câteva adieri și căldura s-a mai potolit. Dar nu mi-am scos capul pe geam. Nu vroiam să distrug clipa întâlnirii. Nu vroiam să-l demasc. Nu vroiam să-i stric momentul acela falnic al intrării pe poartă, cu bujorul rubiniu în mână, retușându-și ultima data părul negru cu luciri de onix.
Aruncam o privire peste ultima carte începută, când Yokkokukulalaluuu! m-a întrerupt. Un mesaj... Deja știam că era pe autobuz și se plictisea, neavând cu cine să vorbească. Mintea a început să-mi zboare peste tot, noroc că erau închise fereastra și ușa, altfel o pierdeam de tot.
Când voi deschide mesajul, are să scrie în el; ,,Hei, ce faci? (ca de obicei). Abia aștept să ne vedem. Tocmai am urcat pe autobuz”, am gândit în acel moment. Fantezia a durat 3 secunde, căci am deschis mesajul: ,,Scuze, Ofelia, pe la mine drumurile sunt în lucru, autobuzele circulă foarte rar și se pare că acela cu care trebuia să vin a plecat acum o jumătate de oră. Îmi pare rău, dar nu pot ajunge la film. Sper să te distrezi!”
I-am răspuns cu indiferență că totul e în regulă. Se întâmplă des asemenea situații. Adică, spune și tu, cu siguranță ți-a fost și ție vreodată strada în lucru și n-ai găsit NICIUN MIJLOC DE TRANSPORT POSIBIL pe acest pământ ca să ajungi la destinație. E în regulă, e în regulă, e în regulă ! Va mai fi și o dată viitoare. Mi-am pus rochia și m-am uitat în oglindă. Purtam o rochie superbă. Cââât am așteptat să port rochia aia! Strălucea... dar strălucirea ei nu putea camufla dezamăgirea din sufletul meu și de pe fața mea. Simțeam că întreg cerul se rupe, copacii se prăbușesc și rup șosele în două, autobuze dispar în întuneric. Trag perdeaua. E totuși încă soare.
14 Orizonturi Literare / octombrie 2013