pag.31
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014
Sunt
Sunt o carte sau doar o filă, poate,
Ai început să mă citeşti şi numărai anii pe degete
La un moment ai aţipit şi timpul trece
Acum e timpul să-mi rup foi, voi fi mai rece.
Sunt diavolul ce creşte-n rai
Am fost mereu acut că Zamfir la nai
După atâtea anotimpuri tari şi moi
Nu rămâne decât distanţa dintre noi.
Sunt rece, cald, blând şi plăpând
Am fost curat dar am stat direct în vânt
Şi uite-mă murdar până şi-n cuvânt
De-aş fi o pasăre mi-aş lua avânt.
Sunt lipsă acută de inspiraţie divină
Ştiu că pe Pământ pentru toate eu sunt singurul de vină
Şi aştept un soare, super-soare ce-o să vină
Cu el mă port la fel, să văd cine mai e de vină.
Sunt băiatul ce a vorbit cu moartea
Îi şoptea că o să-l urce şi îi arătă libertatea
Dar de parcurs prin îmbrăţişări am înţeles stupiditatea
Şi într-un final m-am detaşat şi am ales libertatea.
Sunt zâmbetul meschin dintr-o poză de album
Am fost mereu constrâns că ar trebui să iasă fum
Prin nuanţe cenuşii zăresc culori pe drum
Suspin, păşesc şi doar eu mai cred ce spun.
Sunt lacrima lui Ovidiu ce mi-a ridat şi fata
Cu mâinile scorojite în nisipul fin caut speranţă
Speranţa ştiu că nu se ascunde ci e-n fata
Ca un prunc mă bucur că o văd pe mama dimineaţa.
Sunt poezia moartă din inima bărbatului
Vom fi pe veci prinşi în mrejele calvarului
Vom şti târziu şi e târziu că măştile acoperă faţa clovnului
Lasă-mă să lupt sau dă-mă pradadorului.
Să plouă peste sate mohorâte
Ciobanii stau în corturi, oile-s plouate
La fel şi omul ce-a pierdut
Prin râuri, şiroaie se caută când a căzut
Să-mi uzi tu ploaie mâinile murdare
Să pătez greşit această foaie
Că altfel parcă totul merge prost
Într-un final să mă bucur de-un infern anost
Şi plouă, plouă, plouă... suspină cerul
De-o fi de fericire, de-o fi de tristeţe
Îl las să-şi înţeleagă în surdină gândul
Eu prefer singurătate, ploaie şi un câmp de linişte.
de Marius Crăciun
Sunt zâmbetul meschin dintr-o poză de album
Am fost mereu constrâns că ar trebui să iasă fum
Prin nuanţe cenuşii zăresc culori pe drum
Suspin, păşesc şi doar eu mai cred ce spun.
Sunt lacrima lui Ovidiu ce mi-a ridat şi fata
Cu mâinile scorojite în nisipul fin caut speranţă
Speranţa ştiu că nu se ascunde ci e-n fata
Ca un prunc mă bucur că o văd pe mama dimineaţa.
Sunt poezia moartă din inima bărbatului
Vom fi pe veci prinşi în mrejele calvarului
Vom şti târziu şi e târziu că măştile acoperă faţa clovnului
Lasă-mă să lupt sau dă-mă pradadorului.