*
S
O
N
E
T
E
*
Echinocţiu de toamnă
Nici chiar uitarea n-o să mă aline
când voi cădea sub ultima secure.
Orbecăind în neputinţi obscure
voi alerga şi-atunci, fugind de mine.
Eu, Don Quijotul visurilor pure,
am îmbrăcat mereu armuri străine
şi am crezut că voi putea obţine
victorii-n orice lupte, cât de dure.
Dar soarta crudă mi-a muşcat genunchii,
veninul ei mi-a pârjolit rărunchii
şi-am suferit mereu de-o cruntă sete,
într-un deşert ce s-a numit durere
şi-ntipărit pe ani ca o pecete
de care-ncerc să scap, dar nu mai piere.
Menirea
Menirea mea e taina ce-mi apare
de-atâtea ori la câte o răscruce,
când simt pe umeri o imensă cruce
ce se vrea aripi jinduind să zboare.
Dar nu-nţeleg de ce mereu mă duce
destinul spre o altă încercare
şi de ce viaţa în continuare
la cumpene şi hopuri se reduce.
Aş vrea să împlinesc a mea menire
spre-a nu mai suferi încă o dată,
dar lupta dintre ură şi iubire
ce-n sufletu-mi se duce-nverşunată,
îmi pare-a fi eterna răstignire
ce-a fost, ce e şi fi-va repetată.
pag.32
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014