pag.19
Orizonturi Literare
Nr.15 / noi.2014
Vasăzică m-a călcat diavolul suit pe şaua calului cel alb şi m-a înşelat...Şi eu ca un prost, ca un neghiob, ca un om fără minte, m-am lăsat dus de nas de o arătare. Şi acuma uite ce-am făcut...
Blestemată fie ziua când m-a făcut mama şi moaşa care nu m-a scăpat în cap la naştere! Ce bine le-ar fi fost tuturor! Gruia ar fi trăit bine, singur la părinţi, nefericita mea nevastă ar fi avut altă soartă...
Dar lupul, lupul cel vrăjit...înseamnă că tot prin munţii ăştia hălăduie. Tot prin marea asta de brazi îşi poartă foamea sălbatică. Nu-i mare lucru să fi luat urma lui Gruia şi acum să stea tâlhăreşte la pândă. Poate chiar a stat tot timpul ăsta cu ochii pe mine. Poate m-a văzut ce-am făcut. E numai bine aşa!
Din pustiul netulburat în care vieţuiam, ce-am ajuns? Pradă uşoară pentru şiretlicurile diavoleşti şi ucigaş de frate. Sunt râpe destule în care să-mi zdrobesc ticălosul ăsta de cap. Da, acum pe toate le văd înaintea ochilor, căscate, colţuroase şi adânci. Dar dacă mă azvârl eu trag după mine toată amărăciunea, toată vinovăţia, toată neputinţa care mă zguduie şi mă sugrumă.
Acum m-am hotărât, Gruia. Auzi? Auzi, Gruia? Poate m-auzi de undeva...Că din balta asta neagră s-a îngrijit nemernicul de mine să nu auzi. Mă duc la lupul de argint! Mă duc batăr să văd de unde mi s-a tras năpasta. Să văd cu ochii mei, Gruia, dacă pe tine, fratele meu, nu am ştiut să te cred până la capăt. Mi-am pierdut capul, Gruia, mai rău ca tine. Bine zicea tata...Calul fără urmă şi prostul de Ilie orb! Prostul de Ilie fără cap...
Se luminează cărările în zare. Aşa e cum a zis bietul Gruia. Sărmanul Gruia, poate s-a îndura cineva să îl îngroape, că eu...
Aici e barda. Am găsit-o lângă o fântână când eram flăcău. Nici nu ştiu a cui a fost şi cum a pierdut-o. De-acum a găsi-o altul şi a lui va fi. Numai să nu-i aducă norocul pe care mi l-a adus mie.
Ei, de-ai fi tu aicea, Gruia, să vezi cum lucesc vârfurile brazilor fără o geană de soare de deasupra! În ceafă îmi bate un vânt rece ce mă mână, mă împinge prin omăt, şi ştiu că ăsta e singurul drum care mi-a mai rămas. A venit după mine, a venit să mântuiască cu tot. Şi apoi nu se ştie unde are să mai plece, să bântuie visele vânătorilor, să umple desişurile cu lumină orbitoare şi să samene moarte şi rătăcire de minte.
Îmi umblă picioarele singure şi zăpada e parcă tot mai afânată, tot mai lesne de străbătut. Aşa că alerg. Alerg acolo unde văd lumina mai albă, mai orbitoare. Alerg cu barda pe umărul drept, gata să lovesc orice aş putea întâlni în cale. Alerg printre trunchiurile plesnite şi răşchirate ale brazilor, ca printr-un vis urât.
Iar aerul mă strânge şi mă apasă şi deodată, când nu mai deosebesc lumina de zăpadă, mă fulgeră prin trunchi un scrâşnet mut. Şi toată apăsarea aceea piere. Doar ochii se umezesc până când tulbură vederea şi mi-e atât de cald...Dar barda? Unde am lăsat-o? Mi-aştern pe rând genunchii în neaua făinoasă şi mâna dreaptă în care dau ca să mă sprijin este goală...
Eu însumi simt cum mă golesc de toată încrâncenarea şi teama şi furia dureroasă. Totul e alb în jur şi totuşi parcă zăresc lespedea galbenă a soarelui printre cetini. Ţi-era mai bine de sfârşeai şi tu aşa, Gruia. Că nu poate fi mai limpede...mă sfârşesc. Doar că tu, Gruia, poate altfel ai fi văzut sfârşitul. Poate tu nu ai fi scăpat suliţa cum mi-am lepădat eu barda. Poate albul ăsta de-l văd eu era mai cenuşiu în ochii tăi. Mai roşu îţi părea cerul şi poate brazii tăi nu erau despicaţi din rădăcină până în vârf.
Vin eu şi îţi povestesc cum a fost. Dacă îi vrea să mă mai vezi. Poate mi-i povesti şi tu, dar nu ştiu de oi putea să te ascult. Nu ştiu, frate, nu mai ştiu nimic. Unde mi-e barda, încotro m-am pornit şi de unde, ce am vrut să fac, nimic!...
Ştiu doar că îmi prinde bine atingerea omătului pe obraz...şi toată apăsarea...cum piere...Uite, norii albicioşi se înroşesc şi soarele e ca un petic de purpură deşirat în întunericul ce se îndeasă.
Aşa zicea tata, să nu ne pierdem capul...